Radicalul terminus

Ţi-i iarăşi viața-n cumpeni şi răscruci,
Nori de furtună, cruntă, se adună,
Nici nu mai ştii pe unde s-o apuci
Să dai de-o zi cu semn de vreme bună.

Iluziei de-o clipă te-ai predat,
Uitând să te fereşti de nori cu ceaţă,
Şi ai ajuns, orice ai fi sperat
Să vezi lumina doar prin copci de gheaţă.

Urcarea ţi-ai voit-o ca avânt
Spre trecerea de praguri neştiute,
Crezând, necugetat, de vorbe-n vânt
Împleticite, vrute şi nevrute.

Azi nu mai ai o cale spre-napoi,
Şi nu mai ai nici drum spre înainte,
Că noutatea clipei de apoi
Nu îţi mai poate fi concretă-n minte.

Printre regrete gându-ţi stă ascuns,
Împovărat de sensuri revanşarde,
Neacceptâd că-i este de ajuns
Scânteia ce trăiri uitate arde.

E imposibil gândul iertător
A ceea ce-ţi e clar că nu se iartă,
A ceea ce e prea revoltător,
Deschizător mereu de altă ceartă.

Nici o idee nu-şi mai are rost,
Nici nu încap cu totul în cuvinte,
Ceea ce-a fost rămâne doar c-a fost,
Doar prin schimbări poţi merge înainte.

Te tot întrebi dacă există leac
Acestei stări de pierdere de vreme,
Dorindu-ţi mult să nu mai faci pe plac
Iluziei că nu mai sunt probleme.

Ţi-am spus de mult, e iarăşi relevant
Motivul de-a trăi, din nou, o noapte,
Prin care vei trimite în neant
Gânduri rebele, nevoite fapte...

Intermezzo in destin

Noroc destinul a uitat să-mi pună,
Tristeţea este rochia de bal
Cuvintelor ce vor, cumva să spună,
Că în derivă sunt şi-aş vrea la mal.

Boabe de rouă mi se sparg sub gene,
Când temerea nu pot să o alung,
Văzând cum norii vin, mereu, alene
Şi nu mai am dorinţe să-i alung.

Mă doare viaţa până la prăsele,
Văzând câte pustiuri am în jur,
Chiar dacă-mi urc privirea înspre stele,
Nu pot nega premiza de sperjur.

Am obosit şi sufletul îmi geme,
Tocmai de-aceea râd şi nu mă plâng,
Prea mult am vrut să uit de-a vieţii vreme,
Prea mult am vrut pe mine să mă-nfrâng.

Nori plumburii dansează... cerul ninge
Cenușa unui timp ce-l am pierdut,
Şi-arsura lor lumina vrea a-mi stinge,
Voindu-mă cu totul dispărut.

Conciși, complementari

Într-o vară, într-un miez de noapte,
Pe hotarul drumului nemers,
Ne-am lăsat, trăind idei și fapte,
A ne fi, noi doi, un univers.

Ne vrusesem drum cu scop anume,
Definindu-i sens și țel promis,
Ca uitând de viață și de lume
Să ne-avem motiv de rost și vis.

Învățând că timpul ne-aparține
N-am mai vrut să ni-l vedem trecut,
Hotărât păstrându-mă în tine
Ca și cum doar asta ai mai vrut.

Erai goală, fără de veștminte,
Tremurând de teamă și de dor...
Te priveam, nu mai avem cuvinte,
Trupu-ți îmi era ispitititor.

Nu mai existau deloc hotare,
Ne eram, îmbrățișați, uniți,
Adevăr de clară întâmplare
Prin redefinire regăsiți.

Dincolo de lacrimi și de vise,
De trecut lipsit de împliniri,
Timpul, cu reperele-i concise,
Ne-a fixat motive de-amintiri.

Timp furat ne-aveam spre drămuire,
Definit de-al viselor complot,
Prin complementara reunire
Spre a fi, de-a pururea, un tot.

Vom fi iar ai nopților de vară,
Îmi ești dar, cum dar atunci ți-am fost,
Ca să-ți scapi trecutul de povară
Și să-ți faci, în viitor, un rost.