Etic și imperativ

Vremuri grele vin,
Se simte din plin,
Nu mai e nimic acum ascuns,

Tot cei mai nervoși,

Sunt cei mai fricoși,

Nu le e nimic îndeajuns.

Toate-s fără chip,
Urmă pe nisip,
Orice adevăr e preschimbat.

Și orice cuvânt

Pare vorbă-n vânt,

Ori de mari orgolii măcinat.

N-am nici un motiv,
Sunt imperativ,
Nu pot accepta să fiu mințit,

Tot ce las ca semn

E un clar îndemn,

Azi, când doar absurdul ni-i sortit.

Ca oameni mărunți,
Să plecăm în munți
Unde se văd stelele când ard,

Fără de opriri,

Ori de năluciri,

Să ne fim dorință și stindard.

Să ne fim mereu
Etic panaceu,
Fiindu-i nopții mărturisitori.

Tu, fără păcat,

Eu, controversat,

Să uităm de-ai vieții prădători.

Să stăm amândoi,
De tipare goi,
Acceptând că toate au un rost,

Șă ne fim fideli,

Chiar și ca rebeli,

Ce își au doar cerul adăpost.

Dincolo de nori
S-alungăm erori,
Să ne știm cu sufletu-mpăcat,

Să ne știm iertați,

Să ne știm curați,

Liberi în trăiri fără păcat.

Cândva, de va fi,
Și vom reveni
Să ne arătăm biruitori,

Cei plecați în munți

Ca oameni mărunți

Ajunși totuși mari, nemuritori.

Profunzimi efervescente

Pe zi ce trece mai frumoasă ești,
În zi de sărbătoare vreau a-ți spune,
Că n-ar fi drept să-ți spun alte povești,
Sau să numesc firescul o minune.

Poate-mi permit prea mult, poate greșesc,
Intrând fără de voie-n amănunte,
Lăsând întrevăzutul omenesc
Cu ceea ești tu să se confrunte.

Și-mi este clar, nu am nici un motiv
Pornirea-mi însă-mi este o chemare,
Ce pune un accent imperativ
Pe gândul pus sub semn de întrebare.

Oricum privesc îmi e ușor să văd
Ce ții ascuns sub zâmbet și sub haină,
Și, dincolo de toate, să-ntrevăd
Efervescența gândului de taină.

Nici nu mi-e teamă că îmi fac păcat
Simțindu-ți sânii plini de tresărire,
Ducându-mi gândul, grabnic avântat,
Spre viitor, spre clipe de-mplinire.

Ceea ce azi firesc e să nu știu
Va fi să știu, cu multe amănunte,
Din pragul serii ce sfârșind târziu
Cu viața va voi să ne confrunte.

Veni-va vremea... ți se dau chiar vești...
Povestea vei trăi-o-n întregime...
Pe zi ce trece mai frumoasă ești,
Cuvântul e lipsit de profunzime.

Foșnet de accent

De eşti singură, iubito,

cheamă-mă să vin la tine

Pe la miezul nopţii, poate,

când nimic nu te reține,

Să plutim spre orizonturi,

cu al gândurilor zbor,

Ca să facem din trecuturi

drum spre timpul viitor.

Adevărul lumii iarăși

pune un accent ciudat

Pe altă realitate,

ce nici nu s-a întâmplat,

Vin de-aceea-n vis la tine,

când tu nu ai cum să știi

Ca să-mi fii așa cum gându-ți

știe că ai să-mi tot fii.

Ploi de stele-mi dau o cale

ce ajunge-n prag la tine,

Şoapta mea-i tot zbuciumată

de un gând ce-ţi aparţine

Viscolul dacă se simte,

e un foşnet boreal,

Adevărul regăsește-l

ca să-ți fiu concret, real...

Mai aproape de-ntrebare,

gândul caută răspuns,

Adevărul poate doare

când de vis este pătruns,

Pe deasupra de consoane,

litera e un cuvânt,

Ca furtuna ce pornește

dintr-o aripă de vânt...

Eşti prea singură, iubito?

Nu ești... Noaptea sunt cu tine,

Pe la miezul nopţii-n taină

te privesc când somnu-ţi vine,

Cerul, iată, ne deschide

drum spre timpul viitor,

Dat ne e un drum de fapte...

Nu-i nimic întâmplător!

Lipsiți de calendare

Numai noi, noi doi, la ceas de seară,
Când va fi firescul întâmplat,
Vom privi spre iarna de afară,
Definind idei cu gând curat.

Dincolo de simpla judecată
Ne vom ști ai veții regăsiți,
Ne vom ști, la fel ca altădată,
De concretul faptei împliniți.

Miezul zilei, devenit poveste,
Ți-l vei ști mereu de ajutor
În a da simțirilor de veste
Că-s rămas în tine, trăitor.

Îți va fi, și-n vis, și-n amintire,
Clipa ce-ai numit-o-ntâiul pas,
Când, având motiv de dăruire,
Goală sub privire mi-ai rămas.

Și voind s-arăți că n-am răbdare,
M-ai lăsat să fiu de neoprit
În a trece praguri și hotare
Motivat de-al zilei asfințit.

Tu și eu, un tot și nu pereche
Peste pragul nopții vom păși,
Țiitori de legea foarte veche
Ce ne-a fost motiv de a trăi.

Iarna-nzăpezită în lumină
Ne va fi un neștiut altar
Unde vor veni să ne susțină
Cei din Cerul fără calendar.

Chiar și noi, lipsiți de calendare
Vom trăi sintagma de drum nou,
Dând contur ideii de-ntâmplare
Și a ei urmare, ca ecou.

Aprindere prin tresărire

În taină te privesc... Nu spun nimic,
Aștept să vină clipa-ntâmplătoare
Când ai să-mi fii, în miez de noapte, floare,
Nemaiputând de vis să mă dezic.

Fiind căzut al depărtării zid,
Avându-te motiv de răscolire,
Va fi să să-mi dai motiv de regăsire,
Petalele, cu grijă să-ți deschid.

Te voi avea de mare ajutor
În a te ști pătrunsă-n profunzime
De tot ce-s eu din timpuri cu vechime
Ca și acum, un om, un trăitor.

Lumina-ți de pe chip va fi s-o văd
Înflăcărată, de trăiri aprinsă,
Pierzându-ți gândul de-a te da învinsă,
Pierzându-mi orice gând înspre prăpăd.

Îmi spune ceva... Nu știu ce... Nici cum...
Despre firescul unui miez de noapte
Ca un început, al unui drum, prin fapte,
Ce ne vor fi sfârșit al altui drum.

Nu sunt mirat, am lipsă-n întrebări
Când pântecu-ți, cu dor de împlinire,
Dă copselor motiv de tresărire
Fiindu-mi semn al tainicei chemări.

Și mă repet, n-am cum să mai ascund,
Vorbindu-ți de idei fără tăgadă,
Că ne vor fi chiar faptele dovadă,
Despre dorința ta de-a fi profund.

Taina devinte clarul legământ
Ce va ajuge-a fi, în clar, idee
Când prin menirea-ți sfântă de femeie
Uita-voi să mai fiu o frunză-n vânt.

Părere de iarnă

Te uită cum pare că ninge,

prin cerul ce-i gri, tot mai gri,

Când ziua lumina își stinge

să poată, cu totul, muri.

Privește să vezi mai departe

de rostul acestui moment

Ce joacă a umbrelor carte

punând pe iluzii accent.

Și vezi ce-i acum prea aproape

de cumva nu fuge de noi,

Voind de urgie să scape

gândind că e vremea de-apoi.

Ascultă, cât încă mai plouă

cum timpul se vrea alergând,

Când unii văd viața că-i nouă

și uită de omul de rând.

Privește, privește, în zare,

spre ceea ce-ți pare finit,

Să vezi dacă marele-i mare

sau doar un concept negândit.

Dă ploii motiv să-ți arate

cum poate urgia opri

Sau dacă, prin bețe în roate

se poate mereu izbândi.

Adunăți ideile prinse

în jocuri lipsite de sens,

Când focuri se vor reaprinse

tentate de simplul condens.

Nu-mi spune nimic... Fii cuminte,

așteaptă să vezi cum va fi

Când ploaia, uitând de cuvinte,

pe geam, înspre noi va privi.

Vestire din viitor

Ție îți scriu, concret, nu ca-n poveste,
E timpul scurt, nu pot să mai aștept,
Din viitor mă-ntorc și-ți dau de veste
Al vieții tale drum ce-i azi concept.

Chiar dacă n-ai, în plan, nici o idee,
De cum să treci de-al piedicilor prag,
Eu, iată-ți spun, că rostu-ți de femeie
Te va fura acestui lung zig-zag.

Până acum, de când te știi pe lume,
Puține totuși s-a-ntâmplat să vezi,
Te-ai înrolat armatei de cutume
Nemaiputânt în tine să te-ncrezi.

Prevăzător, prin simplă întâmplare,
Drumul menit ți-a dat motiv în dar,
Spre orizontul larg și lumea mare
Contrar fireștii treceri în zadar.

Pașii-napoi și pașii înainte
Au fost ușori când s-au trezit făcuți,
Căutători de searbede cuvinte
Pe-atunci când îi credeai necunoscuți.

Acum e timpul altfel, altă vreme,
Fixat de al destinului reper,
Când îți găsești motive de-a te teme,
Gândind crepuscular și efemer.

Ai de primit, la fel ca altădată
Consemnul de-ntâlnire-n viitor,
Scăpând acum de orice altă plată,
Avându-mă reper nepieritor.

Chiar dacă-ți spui acum că-i o cedare,
Va fi urmarea și-ai să vezi altfel,
Numind-o necesara întâmplare
Motiv având al vieții, veșnic, țel.

Hibrid de toamnă

Vino iubito, înspre seară
Într-un noiembrie hibrid,
Oricât de frig ar fi afară,
Ori dacă vânturi sorți decid.

Ia-mi inima-mi deja-nghețată,
Strivită de al vieții val
Și dă-i motiv ca altădată
Să-și intre-n rolul ei vital.

Nu vezi?... Te-ai rătăcit de mine
Și nu mai știi ce doruri duc,
Nici că uitarea de la sine
E, pentru mine, fapt caduc.

Mă simt ucis de-nsingurare,
În lemnul frunzelor mă strâng,
Cu gând la lumea mult prea mare
Și ploi ce iar mă fac să plâng.

Nu te ascunde în vedenii
Ce au oricum un gust prea fad,
Trecuți sunt anii, chiar decenii,
De când ți-s mal și îmi ești vad.

Vino, din nou, ca la-nceputuri
Cu amintiri din viitor,
Plătindu-ne, în pat, tributuri
Știind, prea clar, de rostul lor.

Iubito, azi e frig şi plouă...
Norii mă-nvață cum să plâng
Rupându-mi gândul pe din două
Când eu abia de mi-l mai strâng.

Lasă-ți plecării drumurile toate,
Să poți să-mi fii tu mie drum,
Atunci când viața-n cale-mi scoate
Vremuri ploioase ca și-acum.

Sincer, fără argumente

Ți-am spus de mult că ești frumoasă,
Ți-am spus de mult să vii cu mine,
Să ne avem în munți o casă,
Să știm că viața ne-aparține.

Nu m-am ferit de amănunte,
Nu m-am ascuns printre idei,
Chiar dacă faptele, mărunte,
Numite-ar fi fără temei.

Ți-am tot vestit, prin ploi de stele
Că-ți este vremea de schimbare,
Văzând, prin visurile mele,
Dorința ta, firească, mare.

Nu am fixat nicicum repere,
Nu am păstrat ceva secret,
Chiar și o minimă părere
Ți-am spus-o fără de regret.

Ți-am zis și care mi-i dorința,
Că e lipsită de motive,
Dar în final tot dă sentința
Pornirilor imperative.

Cu tot ce se vestește-n lume,
N-am nici un fel de potriviri
Cu împărțirea dupa nume
Ori visul marii cuceriri...

Ți-am spus că nu am argumente
Nici omenească motivare,
Dar semnele sunt evidente,
Lipsește semnul de-ntrebare.

N-am cum să mint, tot mai frumoasă
Te face viața zi de zi,
Și mi te-arată voluptoasă,
Motiv firesc de-a te dori.

Bivalente amănunte

Mi-e dor de tine... Îndrăznesc să spun,
Și-ți spun că îmi lipsești, parcă, de-o viață...
Chiar dacă mulți mi-ar spune că-s nebun,
M-aș avânta, de dor, prin copci de gheață.

Și am un sentiment... mă simt dator,
O datorie mare, foarte veche,
Ce nu mi-ar da răgaz, de-ar fi să mor,
De n-am avut trăirile pereche.

Nu aș putea, chiar de-aș voi, să plec,
Știindu-te că îmi rămâi datoare
Chiar cu un mare semn de întrebare,
Puse pe rostul clipelor ce trec.

Și-așa nu pot, n-am cum să înțeleg
De ce-aș lăsa idei în părăsire
Cât tu m-aștepți cu gând de dăruire
Iar eu nu pot motivul să-l mai neg.

Dintr-un trecut ce-a fost demult, uitat,
Acum te știu cu lux de amănunte,
Știu casa-n care, undeva la munte,
Cuvântu-mpreunării ți l-ai dat.

Știu cum arăți, știu cum te voi găsi,
Fiindu-mi, iar, minune-truchipată,
Când, fără de-așteptare, dezbrăcată
Dorință îmi vei fi și îți voi fi.

Când faptele cu rost și rol firesc,
Mă vor păstra în tine ca amprentă
Vei ști că existența-i bivalentă,
Cu unic sens ca adevăr lumesc.

Și multe vei mai ști, n-am cum să spun
Ce orizont va fi să se deschidă,
Fiindu-ți și momentul oportun
Speranțelor să redevii egidă.

Fundament de concordanță

Îți spun acum și n-am să mai insist
Că nu-i deloc o simplă întâmplare,
Schimbare din ispită din chemare
Își are rol cu totul realist.

Speranțele au locul lor firesc,
Și tocmai ele azi îți sunt repere,
Când simți că trupul dreptul său și-l cere
De-ai fi motiv pe-al nostru drum ceresc.

Nimic nu e, fundamental schimbat,
Doar noi să vrem mai multe-a înțelege,
Suprapunând a lumii veche lege
Pe tot ce alții spun c-au inversat.

Avem idei cât să greșim din plin
Dacă vorbim de-a vremii concordanță
Ce pune totdeauna în balanță
Firescul și absurdul clar meschin.

Privind concret spre cele ce au fost,
Putem găsi extreme circumstanțe
Ce, prin recursul unor mari instanțe,
Chiar și greșelii îi găsesc un rost...

Dar mai avem idei de-a dreptul noi,
Pornite din dorințe regăsite
În lumea cu principii izgonite,
De-a defini în mod direct pe doi.

Și-așa vom fi, cum nici nu ne-am gândit
Că mai putem ieși din risipire,
Punându-ne speranțele-n iubire
Și-n ceea ce avem nerisipit.

Se vor reduce toate la un drum
Ce ne va duce-n viitor, departe,
De adevărul vieții s-avem parte,
Pornit din tot ce iată-ți spun acum.

Retuș de vad

Hoția mea are un rost firesc,
Nu e deloc o simplă întâmplare,
Dar nici nu se înscrie în tipare,
Așa cum unii, de hoții, vorbesc.

Nu fur orice, pe tine-am să te fur,
Pentru măcar un miez febril de noapte
În care, îndemnându-ne prin fapte,
Să dăm speranței viață și contur.

Sânii-ți voind al palmelor căuș
Mi te vor da chemându-mă aproape
Ca nu cumva o clipă să ne scape
Concretul adevăr ca și retuș.

Se vor ivi idei într-amândoi,
Ca să îți fie și să-mi fie bine,
Când tu, dorindu-ți să mă știi în tine,
Îți vei avea trăiri de fapte noi.

Al nopții miez se va lăsa trecut
Ca și chezaș al porților deschise,
Reînviind simțirile ucise
De rătăciri prin fadul absolut.

Al coapselor tăinuitoare vad
Spre clipa de-ntâmplare mă va duce
Tocmai când tu, știindu-te-n răscruce
Mă vei păstra nemuritor răsad.

Drept crez al vieții și firesc însemn
Mă vei avea cât viața o să-ți fie
Pusă-n tipar de mare bucurie
Și adevăr statornic de îndemn.

Extrem de dor

Ți-aș spune, cumva, că mi-e dor de tine,
Sau doar că timpul este nemilos...
Altfel îți spun că, totuși, îmi e bine...
Și merg încet, prin soarta mea, pe jos...

E dorul vechi... E dintr-o lume veche,
În care te-am știut și m-ai știut,
Un dor de început și de pereche
Sub zodie și-nsemn de absolut.

Veni-va timpul... Știu, îți dau de veste,
Că vom trasa chiar vieții un contur,
Prin ceea ce vom fi, ca-ntr-o poveste,
În care hoț voi fi și-am să te fur...

Instinctele, prin forma lor primară,
Vor dovedi că rolul le e just
Scoțându-ne din îndoieli afară,
Când fi-va, cu putere, să te gust.

Și vei gusta, cu grabă și-nsetare
Ca să mă știi pe-al clipei prag pășind,
Dându-ți motiv de spornică-mpăcare
Când rădăcini presimți că-n tine prind.

De dor de mine, fără de oprire
Mă vei voi profund, pătrunzător
Ca evitând ieșirea-n risipire
Să-ți fie țel și pasul următor.

Din miez de zi vei face miez de noapte,
Extremul clipei să îl ai reper
Spre definirea-n rost a multor fapte
Furate de căderi în efemer.

Tocmai de-aceea îmi e dor de tine,
Și mi se pare timpul nemilos,
Chiar când îți spun că toate îmi merg bine
Mergând, încet, prin soarta mea, pe jos.

Dovezi în definire

Am spus că ai să vii și ai venit,
N-ai înțeles că-i vorba despre tine,
Nici nu vedeai că pasul ți-i grăbit
Să nu mai vrei să pleci de lângă mine.

M-ai întrebat și eu ți-am dat răspuns,
Prin ce știam, prin simplele cuvinte
Și nu ți-a fost în nici un fel ascuns
Clar hotărâtul drum spre înainte.

Am arătat destule, te-am descris
Cu un șirag întreg de amănunte,
Chiar în poveste despre tine-am scris,
Punând accent pe întâmplări mărunte.

N-ai vrut să crezi, n-ai vrut să înțelegi,
Sau poate doar nu ai avut putere
Să vezi că lumea-i cu prea multe legi,
Dar adevărul dreptul lui și-l cere.

Cumva credeai, din lipsa-mi de dovezi,
Că tot ce spun e pură fantezie,
Pusă-n tipar ca tu oricum să crezi
Ideea că promisă ești doar mie.

Te-ai tot opus, dar lipsa de temei,
Ți-a luat orice putință și putere
De-a face, totdeauna, doar ce vrei,
Ori de-a lovi, prin spate, în tăcere.

Pași-i aveai pe drum fără opriri,
Avându-te pe tine împotrivă...
Pierzându-ți timp în zise amintiri,
Venirea ți-ai avut-o în derivă.

Azi, iată, totu-i definit
De faptele ce vieții sunt pecete,
Am spus că ai să vii... Și ai venit,
N-ai cum să mai vorbești despre regrete...

Poveste de renaștere

Eu te iubesc, ţi-am spus de multe ori,
Chiar dacă m-am ascuns de forma clară,
Ferindu-te de alte mari erori,
Ce pot, pe calea vieţii, să-ţi apară.

Anagramat ţi-am spus şi cum, şi când,
Prin tine vieţii iarăşi te vei naşte,
În noaptea când, prin faptă şi prin gând,
Al bucuriei pas îl vom cunoaşte.

Ţi-am scris, ţi-am spus, ţi-am dat de înţeles,
De la-nceput ţi-am zis că eşti frumoasă,
Vorbind despre al vieţii interes,
De piedici ce îi sunt tăiş de coasă...

Formă de-am dat, prin vers uşor grăbit,
N-am pus nicicum ideea pe tarabă,
Ştiind că-n tine fi-va zămislit
Consensualul gând lipsit de grabă.

Acum declar, şi-n mod deschis susţin
Ceea ce las, prin scris, înspre știinţă,
Că nu mai sunt străinul clandestin
Ori anonim prin clara lui voinţă.

De-acum va fi să fiu, în mod concret,
Dovadă şi idee, în esenţă,
Cum timpul, prin absurdul lui secret,
A transformat absenţa în prezenţă.

N-am îndoieli şi nu aduc dovezi
Întregii mele lipse de-ndoială,
Te las să înţelegi, să ştii, să vezi
Trăirea ce-i concretă şi reală.

Esențial, imperativ

Aşa cum simţi, am să te fur o noapte,
Ca să te-nveţi să fii ce ai să-mi fii,
Fără regret, trecând direct la fapte,
Cu tot ceea ce ştii şi ce nu ştii.

Am să te-nvăţ, de nu eşti învăţată,
Să simţi, trăind dorinţele cu rost
Fiind femeia cea mai minunată,
Din câte ştiu că-n viaţa mea au fost.

Aşa va-ncepe drum ce-i dat să-nceapă,
Într-un continuu fără de sfârşit,
Dând clipei înţelesuri care scapă
De teama unui vis, prin gând, rănit.

Acestei nopţi mi-ai dat chiar tu motive,
Privirile continuu mi-au cerut
Să văd prin evidenţe instinctive
Mult necesaru-ţi salt în absolut.

Nu va mai fi nevoie de cuvinte,
Nici să dau seamă, cumva să explic
De ce pe drum ai fost foarte cuminte
Şi nu ai vrut povestea s-o complic.

Nici gând nu vei avea să dai de veste
Că nu ştii unde eşti, cum ai ajuns,
Să plăsmuieşti, din scuze, o poveste
Dând, în avans, la întrebări, răspuns.

Vom fi-mpreună, te vei şti furată,
Şi vei găsi motiv după motiv
Să te privesc în pat, stând goală toată,
Voindu-mă mereu imperativ.

Punând mereu concretu-ntr-o idee,
Iertându-mă de-al gândului păcat,
Mă vei avea ca să îmi fii femeie,
Mi te vei da ca să mă ai bărbat.

Exotic și erotic

Tu îmi eşti şi vis erotic,
Şi îmi eşti şi fruct exotic,
Dar şi gând fără sfârşit
Printre fapte regăsit.

Îmi eşti adevăr subtil
Când, în gând, revii tip-til,
Dându-mi înţelesul clar
Că nimic nu e-n zadar.

Eşti în tot ceea ce-a fost
Niciodată fără rost,
Gând mereu adolescent
Cu urmare prin accent.

Chiar eşti pasul de-nceput
Al rupturii de trecut,
Calendarelor motiv
De firesc repetitiv.

Şi-mi eşti încă vis erotic,
Conturatul fruct exotic
Ce dă clipelor avânt
Ca extrem de clar cuvânt.

Ca întotdeauna clar,
Fără zbateri în zadar,
Mi te vrei concret ştiut,
Drum al altui început.

Toate au şi astăzi rost,
Semn au dat prin tot ce-a fost,
Înspre toate ce vor fi
Cu motiv de-a se-mplini.

Piedicile-n dezacord,
Fac, pe rând, atac de cord,
Dându-ţi drum să mi te ştii
Ceea ce ai vrut să-mi fii.

Şi-mi vei fi fructul exotic,
Precedând visul erotic
Ce mereu va releva
Că vei fi pururi a mea.

Muritori nemuritori

De tine multe aş avea să spun,
chiar dacă poţi să spui: Nu mă cunoşti,
când tu, chiar ţie, vii, şi-ţi recunoşti,
că vremuri ce au fost deja apun...

Aş spune că eşti aripa de vis,
ce-aprinde foc, când focu-i este-n jur,
şi doar lumină lasă împrejur,
chiar dacă împrejuru-i e abis.

Aş vrea cuvântul bine să-l aleg,
însă e dat să-l las neşlefuit,
să-l las aşa cum e, deloc gândit,
s-arate cât şi cum te înţeleg.

Cum de te ştiu, nu vreau deloc să ştiu,
că fi-va vremea-n tihnă să-ţi vorbesc,
când va fi dat motiv să te-ntâlnesc,
şi-a dezvolta ce-acum pe scurt îţi scriu.

Nu-mi eşti străină, nu îţi sunt străin,
aşa cum logic apărem acum,
avem trecut, avem acelaşi drum,
şi amintiri din viitor ne vin.

Suntem şi noi doi simpli muritori,
aşa cum se gândeşte pe aici,
dar nemuririi noi ne ştim complici,
ne ştim, poveştii vieţii, autori.

Şi-avem de scris, prin fapte, cu avânt
tot ce va fi văzut prin amintiri
din viitorul plin de împliniri
cuprins, de mult, în primul tău cuvânt.

Tipar de așteptare

Te simt că stai pe gânduri, aşteptând,
O zi predefinită ca schimbare,
Aşa cum ai de-atâta vreme-n gând,
De când o ai în marea-ţi aşteptare.

Ţi-o defineşti şi-o cercetezi mereu,
Şi îţi repeţi ce te-nvoieşti a face,
Ca nu cumva să dai din nou de greu
Pierzând speranţa de-a trăi în pace.

Vezi clar că stai şi-accepţi că nu-i firesc,
Dar neputinţa laşi să te supună,
Punând în joc perfidul omenesc
Ce-ţi spune că e calea-ţi foarte bună.

Tu zici că vezi, şi vezi cu-adevărat
Concretul şi normalele-i repere,
Că nu-i nimic scăpat, şi nici uitat,
Şi nici pierdut, ca-n grabă, din vedere...

Printre idei, îţi spui că poţi s-alegi
Şi când, şi cum, şi unde-ai să spargi gheaţa,
Atunci când vei avea să înţelegi
De ce, în zori, se risipeşte ceaţa...

Aşa cum crezi, vezi totul ca real,
Voind, mereu, numai aşa să fie,
Ca-ntr-un tipar predefinit normal
Negând c-ar fi o pură fantezie.

Şi stai, tot stai, sub semnul unei frici
Fixată în tipar de aşteptare,
Uitând spre ceruri ochii să-i ridici
Ca să-nţelegi ce-i simpla întâmplare.

Căutare-n întrebare

Vrei multe să-nţelegi şi vrei să ştii
Secrete ce le crezi necunoscute,
Tot căutând prin gânduri neştiute,
Grăbindu-te, sperând să nu-ntârzii.

De nu-ţi răspund la unele-ntrebări
Sau chiar mă fac a nu putea răspunde,
Cum n-am în gând de tine-a mă ascunde,
Nu sunt cuprins de zbateri ori mirări.

Dar cum te ştiu, din vremuri de-nceput,
Când lumile erau încă puţine,
Prefer să tac, ştiind că porţi în tine
Ceva ce nu îţi e prea cunoscut.

Răspunsuri la-ntrebări tu ştii că am,
Cum ştiu că eşti mereu în căutare,
Şi că, mereu un semn de întrebare
Face din gând un mare amalgam.

Firescul însă e concret real,
Concrete sunt eternele motive
Ce-s puse în aluzii instinctive
Despre ceea ce-i valul dus la mal.

Şi-aşa, răspunsul, mult prea aşteptat
Într-o chemare grabnic se transformă,
Lăsându-ţi ţie încadrarea-n formă,
Îndeajuns fiindu-i tu şi-un simplu pat.

Ideile ce crezi că au motiv
Să fie, instinctiv, în faţă puse,
Vor defini accente readuse
În rostul lor concret, imperativ.

Şi vei avea răspunsuri... Întrebări
N-ai să mai ai prin nici o îndoială,
Fiindu-ne un motiv de repetări
Al clipelor lipsite de sfială.

Chemarea de tumult

Ești o ispită dulce... mult prea dulce,
Nu am nici un motiv să mă rețin
N-am cum să-mi fac dorința să se culce
Mințind-o că mi-e gândul prea străin.

Nu pot să zic nimic, tot mai frumoasă
În ochii dimineții îmi apari
Și gând de drum spre tine mă apasă,
Dorințele sporesc, devin mai mari.

Și-mi este întâmplarea o chemare
Spre pragul unui altfel de-nceput,
Prin care chiar inducerea-n eroare
Devine adevăr în absolut.

Exiști în orice pas din amintire
Ce vine din trecut sau viitor,
Emblemă de extremă împlinire
Prin gândul ce-ți e azi rătăcitor.

Ești, zi de zi, un gând de noutate,
Între atâtea gânduri fără spor,
Ca iar să-nvăț că pot să fac de toate,
Și pot să fiu, oricând, nemuritor.

Îmi pare, mai mereu, coincidență
Consensualul gând repetitiv
Când mi te-arată-n veșnica-ți prezență
Cu rost, într-adevăr, definitiv.

Și-mi ești, ispititoare și ispită,
Concretizându-mi dorul de tumult,
În casa ce mi-o văd ca părăsită
Ce-mi lasă timp de suflet să ascult.

Concret și cert

N-aș putea să-ți spun că ești frumoasă
De-aș avea o teamă că greșesc,
Sau de-aș fi acel ce nu îi pasă,
Când dorinței trupul ți-l doresc.

Ochii tăi sunt cei mă îndeamnă
Să nu fiu o clipă temător,
Ca să înțeleg ce mult înseamnă
Trupu-ți gol, pe pat, în dormitor.

Mâna-mi e, într-una, căutare,
Sânii devenind concretul cert
Că nici tu n-ai timp de așteptare
Și e vremea ritmului alert.

Cum te țin în brațe-ți simt zvâcnirea
Coapselor ce-ncet se rotunjesc,
Dându-mi argument pentru grăbirea
Înspre vadul drumului firesc.

Nelăsându-mi libera pornire,
Îmi las timp, puțin și tranzitoriu,
Peste rotunjita-ți definire,
Ochii să-mi arunc, obligatoriu.

Și-ți văd ochii ce privesc departe
Spre un timp ce-ți va rămâne vis,
Când în pântec simți, cumva aparte,
Ceea ce-ți dorești ținut închis.

Mă las prins de-a clipelor capcană,
Profunzimii dându-i sens binar
Prin ideea ce, fiind spontană,
Se va face semn în calendar.

Chiar ideea, din context fiind scoasă
Se preface în firesc motiv
De a-ți amintinti că ești frumoasă,
Iar instinctul mi-e imperativ.