Foșnet de accent

De eşti singură, iubito,

cheamă-mă să vin la tine

Pe la miezul nopţii, poate,

când nimic nu te reține,

Să plutim spre orizonturi,

cu al gândurilor zbor,

Ca să facem din trecuturi

drum spre timpul viitor.

Adevărul lumii iarăși

pune un accent ciudat

Pe altă realitate,

ce nici nu s-a întâmplat,

Vin de-aceea-n vis la tine,

când tu nu ai cum să știi

Ca să-mi fii așa cum gându-ți

știe că ai să-mi tot fii.

Ploi de stele-mi dau o cale

ce ajunge-n prag la tine,

Şoapta mea-i tot zbuciumată

de un gând ce-ţi aparţine

Viscolul dacă se simte,

e un foşnet boreal,

Adevărul regăsește-l

ca să-ți fiu concret, real...

Mai aproape de-ntrebare,

gândul caută răspuns,

Adevărul poate doare

când de vis este pătruns,

Pe deasupra de consoane,

litera e un cuvânt,

Ca furtuna ce pornește

dintr-o aripă de vânt...

Eşti prea singură, iubito?

Nu ești... Noaptea sunt cu tine,

Pe la miezul nopţii-n taină

te privesc când somnu-ţi vine,

Cerul, iată, ne deschide

drum spre timpul viitor,

Dat ne e un drum de fapte...

Nu-i nimic întâmplător!