Privindu-te nimic n-am vrut a-ţi spune,
Dar, iată, am ajuns să nu mai pot,
Şi te declar de-a dreptul o minune
Ce-mi dă idei schimbate întru tot...
Norii pe cer vestesc mereu furtuna,
Dar orizontu-l văd strălucitor,
Fiindu-i tu, motiv, pe totdeauna
De-a nu mai fi de rău prevestitor.
Te-am admirat de când am dat de tine
Prin tot ce s-a numit moment ad-hoc,
Însă mi-am zis că, totuşi, ar fi bine
Cuvântul să îl ţin bătut pe loc.
Şi-am adunat cuvinte, mult prea multe,
Să le tot ţin mi-e greu, am obosit,
Nici gândul nu mai vrea să mă asculte,
Prejudecăţii nu se vrea sortit.
Chiar dacă pare mare diferenţa
Între idei ce ni se vor motiv,
Nu pot să mă ascund de elocvenţa
Simţirilor cu rost imperativ.
Şi-ţi spun acum, lipsindu-mă de teamă,
Punând vederii tot ce e de pus,
Ceva ce ştiu că adevăr se cheamă
Lipsit de-adăugarea "presupus".
Sub simple forme nu mă pot ascunde,
Nu pot să-mi văd tăcerile ţipând,
Să mă ascund pe mine nu am unde,
Şi nici pe tine să te-alung din gând.
Cuvinte ce-au tăcut azi vin spre tine,
Şi nu sunt mari, sunt doar nişte idei
Prin care-ţi spun că tot ce-ţi aparţine
Te face un model printre femei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu