Eu nu mai spun nimic... doar tac,
Cu adevărul lumii nu mă-mpac,
Oricum altceva nu mai pot să fac,
Nu-s om bogat ci sunt un om sărac...
Tăcerii nu-s, în nici un fel, adept,
Dar nu mai știu cum drumul să-mi îndrept,
Să merg țintit, minuni să nu aștept,
Slugărnicii să nu mai vreau s-accept.
Tocmai de-aceea, acceptând tăceri,
Las în trecuturi zile de ieri,
Las nopților fireștile poveri
Și nu dau certitudini prin păreri.
Las faptelor concrete mărturii,
Fugind de-atâtea false teorii
Ce pun accent pe mari meschinării
Pe răzbunări, pe ură, pe furii.
Și chiar de pun pe adevăr accent,
Știu că deja este mai mult absent,
Văzut fiind ca simplu incident,
Rar, mult prea rar, în rol de argument.
Excesele au rol covârșitor,
Dând vieții rol de enervant decor,
Făcând din om un simplu mergător
Cu pasul, nefiresc, șovăitor.
Mă simt, de multe ori, îndatorat,
Celor ce spun că încă sunt ciudat,
Că-s enervant, ba chiar nerușinat,
Neacceptând să fiu, ca ei, schimbat.
De-aceea am ales, concret, să tac,
N-am cum, alfel, cu lumea să mă-mpac,
Dar nici nu vreau un târg murdar să fac
S-ajung și în trăiri să fiu sărac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu