Fuga prin iluzie

Ai dispărut şi lumea-mi este goală,
E cerul meu de-a dreptu-ntunecat,
Atâtea gânduri vin şi dau năvală,
Simt viaţa că mi-e scoasă la mezat...

O fugă niciodată nu-i o luptă,
Nici chiar când lupta e fără motiv,
Ea e doar coborârea prea abruptă
Pe panta unui trai figurativ.

Sufletul cioburi ascuţite ninge,
Iar soarele coboară-n asfinţit,
Speranţa e un foc ce brusc se stinge,
Iar tu doar o femeie ce-a minţit.

Vorbeai de zbor, de vise-mplinitoare...
De-un tren în care totu-nseamnă doi...
Dar cum nimic nu este nou sub soare
Iubirea ta e-o armă... şi război.

Ai dispărut printre idei meschine
Şi te-ai ascuns sub fald de depărtări
Spunând ceva... că te ascunzi de mine,
Dar şi de rostul altor întâmplări.

Refrenul e o placă zgârâiată
Prin desfrânarea unui gând obscur
Ce ţi-a venit când te-ai lăsat purtată
Spre ceea ce tu vezi fără cusur.

Te-ai vrut având destin la repezeală,
Chiar te credeai dulceaţă de pelin...
Plecarea ta e semnul de-nvoială
Cu rolul unui simplu manechin.

Ai dispărut... Ai drum doar înainte,
Cândva regretul îţi va fi un adăpost
Ca să te-ntrebi, cu lipsă de cuvinte,
De ce-ai văzut plecarea ca şi rost.

Radicalul terminus

Ţi-i iarăşi viața-n cumpeni şi răscruci,
Nori de furtună, cruntă, se adună,
Nici nu mai ştii pe unde s-o apuci
Să dai de-o zi cu semn de vreme bună.

Iluziei de-o clipă te-ai predat,
Uitând să te fereşti de nori cu ceaţă,
Şi ai ajuns, orice ai fi sperat
Să vezi lumina doar prin copci de gheaţă.

Urcarea ţi-ai voit-o ca avânt
Spre trecerea de praguri neştiute,
Crezând, necugetat, de vorbe-n vânt
Împleticite, vrute şi nevrute.

Azi nu mai ai o cale spre-napoi,
Şi nu mai ai nici drum spre înainte,
Că noutatea clipei de apoi
Nu îţi mai poate fi concretă-n minte.

Printre regrete gându-ţi stă ascuns,
Împovărat de sensuri revanşarde,
Neacceptâd că-i este de ajuns
Scânteia ce trăiri uitate arde.

E imposibil gândul iertător
A ceea ce-ţi e clar că nu se iartă,
A ceea ce e prea revoltător,
Deschizător mereu de altă ceartă.

Nici o idee nu-şi mai are rost,
Nici nu încap cu totul în cuvinte,
Ceea ce-a fost rămâne doar c-a fost,
Doar prin schimbări poţi merge înainte.

Te tot întrebi dacă există leac
Acestei stări de pierdere de vreme,
Dorindu-ţi mult să nu mai faci pe plac
Iluziei că nu mai sunt probleme.

Ţi-am spus de mult, e iarăşi relevant
Motivul de-a trăi, din nou, o noapte,
Prin care vei trimite în neant
Gânduri rebele, nevoite fapte...

Intermezzo in destin

Noroc destinul a uitat să-mi pună,
Tristeţea este rochia de bal
Cuvintelor ce vor, cumva să spună,
Că în derivă sunt şi-aş vrea la mal.

Boabe de rouă mi se sparg sub gene,
Când temerea nu pot să o alung,
Văzând cum norii vin, mereu, alene
Şi nu mai am dorinţe să-i alung.

Mă doare viaţa până la prăsele,
Văzând câte pustiuri am în jur,
Chiar dacă-mi urc privirea înspre stele,
Nu pot nega premiza de sperjur.

Am obosit şi sufletul îmi geme,
Tocmai de-aceea râd şi nu mă plâng,
Prea mult am vrut să uit de-a vieţii vreme,
Prea mult am vrut pe mine să mă-nfrâng.

Nori plumburii dansează... cerul ninge
Cenușa unui timp ce-l am pierdut,
Şi-arsura lor lumina vrea a-mi stinge,
Voindu-mă cu totul dispărut.

Conciși, complementari

Într-o vară, într-un miez de noapte,
Pe hotarul drumului nemers,
Ne-am lăsat, trăind idei și fapte,
A ne fi, noi doi, un univers.

Ne vrusesem drum cu scop anume,
Definindu-i sens și țel promis,
Ca uitând de viață și de lume
Să ne-avem motiv de rost și vis.

Învățând că timpul ne-aparține
N-am mai vrut să ni-l vedem trecut,
Hotărât păstrându-mă în tine
Ca și cum doar asta ai mai vrut.

Erai goală, fără de veștminte,
Tremurând de teamă și de dor...
Te priveam, nu mai avem cuvinte,
Trupu-ți îmi era ispitititor.

Nu mai existau deloc hotare,
Ne eram, îmbrățișați, uniți,
Adevăr de clară întâmplare
Prin redefinire regăsiți.

Dincolo de lacrimi și de vise,
De trecut lipsit de împliniri,
Timpul, cu reperele-i concise,
Ne-a fixat motive de-amintiri.

Timp furat ne-aveam spre drămuire,
Definit de-al viselor complot,
Prin complementara reunire
Spre a fi, de-a pururea, un tot.

Vom fi iar ai nopților de vară,
Îmi ești dar, cum dar atunci ți-am fost,
Ca să-ți scapi trecutul de povară
Și să-ți faci, în viitor, un rost.

Evaziv de plan extins

Cele dintâi cuvinte-au spus de toate,
Ideile au plan mereu extins,
Tentința lor voind mereu a scoate
Vederii vieții foc deja aprins.

Sintetizând, punctat, doar amănunte,
În primul plan, ai pus ce nu ai spus,
Ca toate, când vor fi să se confrunte
Să se așeze drept, ori jos, ori sus.

Chiar dacă, prin destula înălțime,
Nimic nu se arată dovedit,
Toate își au concretă profunzime
Și țel real, de clipe definit.

Prin clare suprapuneri deductive,
Ideile se întrețes firesc
Și orice-ar fi, accente evazive
Duc tot mereu spre rostu-ți omenesc.

Cuvinte-au vorbit, și-au pus amprenta
Pe marele-adevăr din viitor
Când fi-vei, mai mereu, adolescenta
Ce-și va avea dorințele cu dor.

Ideile au curs și-au dat o formă
Consensului de treceri peste prag,
Simțind, în profunzimi, marea reformă
Ce mari neînțelesuri dă-n vileag.

Mi te-au descris cum fi-va să se vadă
Trupu-ți golit de-al hainelor secret,
Lăsându-mi-te, tainic, noaptea, pradă
Ca să mă știi ca om real, concret.

Și-au spus, concret, cum se va ști urmarea
Fiindu-ți adevăr definitiv
Când lumii va da semne întâmplarea
Că totul a fost clar, imperativ.

Insomnie de risipă

Trei zile-ai fost necontenit cu mine,
Și ne-am avut motiv de neopriri,
Lăsând însemn să-l porți mereu în tine,
Chiar și-n povești cu iz de amintiri.

Timpul tot trece, n-are nici o vină,
Subconștientul îți arată-n vis
Că îți va scoate, cumva, la lumină
Ceea ce mi-ai promis și ți-am promis.

Întâi de toate îți va scoate-n față
Instinctul încă prea răzbunător,
Ce ți-a furat atâția ani din viață
Fiind precum o taină de omor.

Vei ști privi fireasca-ți regăsire
În ceea ce vei ști că te-ai dorit
Când îmi dădeai motive de pornire
În ceea ce eram de neoprit.

Lipsei trăirii vei tot fi supusă,
Indiferent de mici sau mari schimbări,
Simțindu-te de mari negări condusă
În așteptarea unei mari chemări.

Și-așa, prin vis, chiar noapte după noapte,
Vei ști a recunoaște că m-aștepți
Ca iar să fim zămislitori de fapte
Prin care să te-accepți așa cum ești.

Vei tresări, iar marea insomnie
Mult timp, în patul tău va poposi,
Lăsându-ți, cu nespusă bucurie,
Timp de-a privi ce-a fost și ce va fi.

Și dat va fi să nu poți face față
Altor idei ce nu au just temei,
Dându-ți de știre, copcile de gheață
Că nu-i normal să zici că nu mă vrei.

Mă vei chema, și-ți vei jura credință
Celei ce-ai fost atunci, în prima zi,
Ispită încărcată de dorință
Clipa uitând în somn a risipi.

Refuz confuz

Un nou apus se vede, te cuprinde,
În zbateri adevăru-ți e confuz
Și se adună, până la refuz,
Absurdul ce în cursa lui te prinde.

Privirilor deschiderea dispare,
Tipar își fac din propriul tău contur,
Abstractizând tot ce-ți mai ai în jur,
Presupunând că încă ai răbdare.

În orizontul tău nu prea se vede
Ceea ce știi că poate fi văzut,
Nu doar ceea ce omul decăzut,
Crezând că vede spune că și crede.

Puține-ți sunt ideile concrete
Din tot ce-a fost cândva firesc tumult,
Și nevoirea, parcă, tot mai mult
Te prinde-n ipostaze desuete.

Convingeri n-ai și n-ai nici libertate,
Te contrazici prea mult, puține faci,
Iar când, în fapt, ar trebui să taci,
Îți faci, prin neștiință, mari păcate.

Lumina e puțină, prea puțină,
E mare teama ta să te privești,
Nici drumul nu-l mai vezi și rătăcești,
Sperând că dai cotloanelor lumină.

Te tot cobori și noaptea de cuprinde,
Plătind tribut absurdului tău gând
Că nu poți fi ca orice om, de rând
Ce, cu migală, ferlinare-aprinde.

Luminile se sting... vine furtuna,
În juru-ți nu se vede mai nimic,
Nopții, vezi bine, e pierdută luna...
Știi tu de ce... Eu n-am ce să mai zic...