Retuș de vad

Hoția mea are un rost firesc,
Nu e deloc o simplă întâmplare,
Dar nici nu se înscrie în tipare,
Așa cum unii, de hoții, vorbesc.

Nu fur orice, pe tine-am să te fur,
Pentru măcar un miez febril de noapte
În care, îndemnându-ne prin fapte,
Să dăm speranței viață și contur.

Sânii-ți voind al palmelor căuș
Mi te vor da chemându-mă aproape
Ca nu cumva o clipă să ne scape
Concretul adevăr ca și retuș.

Se vor ivi idei într-amândoi,
Ca să îți fie și să-mi fie bine,
Când tu, dorindu-ți să mă știi în tine,
Îți vei avea trăiri de fapte noi.

Al nopții miez se va lăsa trecut
Ca și chezaș al porților deschise,
Reînviind simțirile ucise
De rătăciri prin fadul absolut.

Al coapselor tăinuitoare vad
Spre clipa de-ntâmplare mă va duce
Tocmai când tu, știindu-te-n răscruce
Mă vei păstra nemuritor răsad.

Drept crez al vieții și firesc însemn
Mă vei avea cât viața o să-ți fie
Pusă-n tipar de mare bucurie
Și adevăr statornic de îndemn.

Extrem de dor

Ți-aș spune, cumva, că mi-e dor de tine,
Sau doar că timpul este nemilos...
Altfel îți spun că, totuși, îmi e bine...
Și merg încet, prin soarta mea, pe jos...

E dorul vechi... E dintr-o lume veche,
În care te-am știut și m-ai știut,
Un dor de început și de pereche
Sub zodie și-nsemn de absolut.

Veni-va timpul... Știu, îți dau de veste,
Că vom trasa chiar vieții un contur,
Prin ceea ce vom fi, ca-ntr-o poveste,
În care hoț voi fi și-am să te fur...

Instinctele, prin forma lor primară,
Vor dovedi că rolul le e just
Scoțându-ne din îndoieli afară,
Când fi-va, cu putere, să te gust.

Și vei gusta, cu grabă și-nsetare
Ca să mă știi pe-al clipei prag pășind,
Dându-ți motiv de spornică-mpăcare
Când rădăcini presimți că-n tine prind.

De dor de mine, fără de oprire
Mă vei voi profund, pătrunzător
Ca evitând ieșirea-n risipire
Să-ți fie țel și pasul următor.

Din miez de zi vei face miez de noapte,
Extremul clipei să îl ai reper
Spre definirea-n rost a multor fapte
Furate de căderi în efemer.

Tocmai de-aceea îmi e dor de tine,
Și mi se pare timpul nemilos,
Chiar când îți spun că toate îmi merg bine
Mergând, încet, prin soarta mea, pe jos.

Dovezi în definire

Am spus că ai să vii și ai venit,
N-ai înțeles că-i vorba despre tine,
Nici nu vedeai că pasul ți-i grăbit
Să nu mai vrei să pleci de lângă mine.

M-ai întrebat și eu ți-am dat răspuns,
Prin ce știam, prin simplele cuvinte
Și nu ți-a fost în nici un fel ascuns
Clar hotărâtul drum spre înainte.

Am arătat destule, te-am descris
Cu un șirag întreg de amănunte,
Chiar în poveste despre tine-am scris,
Punând accent pe întâmplări mărunte.

N-ai vrut să crezi, n-ai vrut să înțelegi,
Sau poate doar nu ai avut putere
Să vezi că lumea-i cu prea multe legi,
Dar adevărul dreptul lui și-l cere.

Cumva credeai, din lipsa-mi de dovezi,
Că tot ce spun e pură fantezie,
Pusă-n tipar ca tu oricum să crezi
Ideea că promisă ești doar mie.

Te-ai tot opus, dar lipsa de temei,
Ți-a luat orice putință și putere
De-a face, totdeauna, doar ce vrei,
Ori de-a lovi, prin spate, în tăcere.

Pași-i aveai pe drum fără opriri,
Avându-te pe tine împotrivă...
Pierzându-ți timp în zise amintiri,
Venirea ți-ai avut-o în derivă.

Azi, iată, totu-i definit
De faptele ce vieții sunt pecete,
Am spus că ai să vii... Și ai venit,
N-ai cum să mai vorbești despre regrete...

Poveste de renaștere

Eu te iubesc, ţi-am spus de multe ori,
Chiar dacă m-am ascuns de forma clară,
Ferindu-te de alte mari erori,
Ce pot, pe calea vieţii, să-ţi apară.

Anagramat ţi-am spus şi cum, şi când,
Prin tine vieţii iarăşi te vei naşte,
În noaptea când, prin faptă şi prin gând,
Al bucuriei pas îl vom cunoaşte.

Ţi-am scris, ţi-am spus, ţi-am dat de înţeles,
De la-nceput ţi-am zis că eşti frumoasă,
Vorbind despre al vieţii interes,
De piedici ce îi sunt tăiş de coasă...

Formă de-am dat, prin vers uşor grăbit,
N-am pus nicicum ideea pe tarabă,
Ştiind că-n tine fi-va zămislit
Consensualul gând lipsit de grabă.

Acum declar, şi-n mod deschis susţin
Ceea ce las, prin scris, înspre știinţă,
Că nu mai sunt străinul clandestin
Ori anonim prin clara lui voinţă.

De-acum va fi să fiu, în mod concret,
Dovadă şi idee, în esenţă,
Cum timpul, prin absurdul lui secret,
A transformat absenţa în prezenţă.

N-am îndoieli şi nu aduc dovezi
Întregii mele lipse de-ndoială,
Te las să înţelegi, să ştii, să vezi
Trăirea ce-i concretă şi reală.

Esențial, imperativ

Aşa cum simţi, am să te fur o noapte,
Ca să te-nveţi să fii ce ai să-mi fii,
Fără regret, trecând direct la fapte,
Cu tot ceea ce ştii şi ce nu ştii.

Am să te-nvăţ, de nu eşti învăţată,
Să simţi, trăind dorinţele cu rost
Fiind femeia cea mai minunată,
Din câte ştiu că-n viaţa mea au fost.

Aşa va-ncepe drum ce-i dat să-nceapă,
Într-un continuu fără de sfârşit,
Dând clipei înţelesuri care scapă
De teama unui vis, prin gând, rănit.

Acestei nopţi mi-ai dat chiar tu motive,
Privirile continuu mi-au cerut
Să văd prin evidenţe instinctive
Mult necesaru-ţi salt în absolut.

Nu va mai fi nevoie de cuvinte,
Nici să dau seamă, cumva să explic
De ce pe drum ai fost foarte cuminte
Şi nu ai vrut povestea s-o complic.

Nici gând nu vei avea să dai de veste
Că nu ştii unde eşti, cum ai ajuns,
Să plăsmuieşti, din scuze, o poveste
Dând, în avans, la întrebări, răspuns.

Vom fi-mpreună, te vei şti furată,
Şi vei găsi motiv după motiv
Să te privesc în pat, stând goală toată,
Voindu-mă mereu imperativ.

Punând mereu concretu-ntr-o idee,
Iertându-mă de-al gândului păcat,
Mă vei avea ca să îmi fii femeie,
Mi te vei da ca să mă ai bărbat.

Exotic și erotic

Tu îmi eşti şi vis erotic,
Şi îmi eşti şi fruct exotic,
Dar şi gând fără sfârşit
Printre fapte regăsit.

Îmi eşti adevăr subtil
Când, în gând, revii tip-til,
Dându-mi înţelesul clar
Că nimic nu e-n zadar.

Eşti în tot ceea ce-a fost
Niciodată fără rost,
Gând mereu adolescent
Cu urmare prin accent.

Chiar eşti pasul de-nceput
Al rupturii de trecut,
Calendarelor motiv
De firesc repetitiv.

Şi-mi eşti încă vis erotic,
Conturatul fruct exotic
Ce dă clipelor avânt
Ca extrem de clar cuvânt.

Ca întotdeauna clar,
Fără zbateri în zadar,
Mi te vrei concret ştiut,
Drum al altui început.

Toate au şi astăzi rost,
Semn au dat prin tot ce-a fost,
Înspre toate ce vor fi
Cu motiv de-a se-mplini.

Piedicile-n dezacord,
Fac, pe rând, atac de cord,
Dându-ţi drum să mi te ştii
Ceea ce ai vrut să-mi fii.

Şi-mi vei fi fructul exotic,
Precedând visul erotic
Ce mereu va releva
Că vei fi pururi a mea.

Muritori nemuritori

De tine multe aş avea să spun,
chiar dacă poţi să spui: Nu mă cunoşti,
când tu, chiar ţie, vii, şi-ţi recunoşti,
că vremuri ce au fost deja apun...

Aş spune că eşti aripa de vis,
ce-aprinde foc, când focu-i este-n jur,
şi doar lumină lasă împrejur,
chiar dacă împrejuru-i e abis.

Aş vrea cuvântul bine să-l aleg,
însă e dat să-l las neşlefuit,
să-l las aşa cum e, deloc gândit,
s-arate cât şi cum te înţeleg.

Cum de te ştiu, nu vreau deloc să ştiu,
că fi-va vremea-n tihnă să-ţi vorbesc,
când va fi dat motiv să te-ntâlnesc,
şi-a dezvolta ce-acum pe scurt îţi scriu.

Nu-mi eşti străină, nu îţi sunt străin,
aşa cum logic apărem acum,
avem trecut, avem acelaşi drum,
şi amintiri din viitor ne vin.

Suntem şi noi doi simpli muritori,
aşa cum se gândeşte pe aici,
dar nemuririi noi ne ştim complici,
ne ştim, poveştii vieţii, autori.

Şi-avem de scris, prin fapte, cu avânt
tot ce va fi văzut prin amintiri
din viitorul plin de împliniri
cuprins, de mult, în primul tău cuvânt.