Aprindere prin tresărire

În taină te privesc... Nu spun nimic,
Aștept să vină clipa-ntâmplătoare
Când ai să-mi fii, în miez de noapte, floare,
Nemaiputând de vis să mă dezic.

Fiind căzut al depărtării zid,
Avându-te motiv de răscolire,
Va fi să să-mi dai motiv de regăsire,
Petalele, cu grijă să-ți deschid.

Te voi avea de mare ajutor
În a te ști pătrunsă-n profunzime
De tot ce-s eu din timpuri cu vechime
Ca și acum, un om, un trăitor.

Lumina-ți de pe chip va fi s-o văd
Înflăcărată, de trăiri aprinsă,
Pierzându-ți gândul de-a te da învinsă,
Pierzându-mi orice gând înspre prăpăd.

Îmi spune ceva... Nu știu ce... Nici cum...
Despre firescul unui miez de noapte
Ca un început, al unui drum, prin fapte,
Ce ne vor fi sfârșit al altui drum.

Nu sunt mirat, am lipsă-n întrebări
Când pântecu-ți, cu dor de împlinire,
Dă copselor motiv de tresărire
Fiindu-mi semn al tainicei chemări.

Și mă repet, n-am cum să mai ascund,
Vorbindu-ți de idei fără tăgadă,
Că ne vor fi chiar faptele dovadă,
Despre dorința ta de-a fi profund.

Taina devinte clarul legământ
Ce va ajuge-a fi, în clar, idee
Când prin menirea-ți sfântă de femeie
Uita-voi să mai fiu o frunză-n vânt.

Părere de iarnă

Te uită cum pare că ninge,

prin cerul ce-i gri, tot mai gri,

Când ziua lumina își stinge

să poată, cu totul, muri.

Privește să vezi mai departe

de rostul acestui moment

Ce joacă a umbrelor carte

punând pe iluzii accent.

Și vezi ce-i acum prea aproape

de cumva nu fuge de noi,

Voind de urgie să scape

gândind că e vremea de-apoi.

Ascultă, cât încă mai plouă

cum timpul se vrea alergând,

Când unii văd viața că-i nouă

și uită de omul de rând.

Privește, privește, în zare,

spre ceea ce-ți pare finit,

Să vezi dacă marele-i mare

sau doar un concept negândit.

Dă ploii motiv să-ți arate

cum poate urgia opri

Sau dacă, prin bețe în roate

se poate mereu izbândi.

Adunăți ideile prinse

în jocuri lipsite de sens,

Când focuri se vor reaprinse

tentate de simplul condens.

Nu-mi spune nimic... Fii cuminte,

așteaptă să vezi cum va fi

Când ploaia, uitând de cuvinte,

pe geam, înspre noi va privi.

Vestire din viitor

Ție îți scriu, concret, nu ca-n poveste,
E timpul scurt, nu pot să mai aștept,
Din viitor mă-ntorc și-ți dau de veste
Al vieții tale drum ce-i azi concept.

Chiar dacă n-ai, în plan, nici o idee,
De cum să treci de-al piedicilor prag,
Eu, iată-ți spun, că rostu-ți de femeie
Te va fura acestui lung zig-zag.

Până acum, de când te știi pe lume,
Puține totuși s-a-ntâmplat să vezi,
Te-ai înrolat armatei de cutume
Nemaiputânt în tine să te-ncrezi.

Prevăzător, prin simplă întâmplare,
Drumul menit ți-a dat motiv în dar,
Spre orizontul larg și lumea mare
Contrar fireștii treceri în zadar.

Pașii-napoi și pașii înainte
Au fost ușori când s-au trezit făcuți,
Căutători de searbede cuvinte
Pe-atunci când îi credeai necunoscuți.

Acum e timpul altfel, altă vreme,
Fixat de al destinului reper,
Când îți găsești motive de-a te teme,
Gândind crepuscular și efemer.

Ai de primit, la fel ca altădată
Consemnul de-ntâlnire-n viitor,
Scăpând acum de orice altă plată,
Avându-mă reper nepieritor.

Chiar dacă-ți spui acum că-i o cedare,
Va fi urmarea și-ai să vezi altfel,
Numind-o necesara întâmplare
Motiv având al vieții, veșnic, țel.

Hibrid de toamnă

Vino iubito, înspre seară
Într-un noiembrie hibrid,
Oricât de frig ar fi afară,
Ori dacă vânturi sorți decid.

Ia-mi inima-mi deja-nghețată,
Strivită de al vieții val
Și dă-i motiv ca altădată
Să-și intre-n rolul ei vital.

Nu vezi?... Te-ai rătăcit de mine
Și nu mai știi ce doruri duc,
Nici că uitarea de la sine
E, pentru mine, fapt caduc.

Mă simt ucis de-nsingurare,
În lemnul frunzelor mă strâng,
Cu gând la lumea mult prea mare
Și ploi ce iar mă fac să plâng.

Nu te ascunde în vedenii
Ce au oricum un gust prea fad,
Trecuți sunt anii, chiar decenii,
De când ți-s mal și îmi ești vad.

Vino, din nou, ca la-nceputuri
Cu amintiri din viitor,
Plătindu-ne, în pat, tributuri
Știind, prea clar, de rostul lor.

Iubito, azi e frig şi plouă...
Norii mă-nvață cum să plâng
Rupându-mi gândul pe din două
Când eu abia de mi-l mai strâng.

Lasă-ți plecării drumurile toate,
Să poți să-mi fii tu mie drum,
Atunci când viața-n cale-mi scoate
Vremuri ploioase ca și-acum.

Sincer, fără argumente

Ți-am spus de mult că ești frumoasă,
Ți-am spus de mult să vii cu mine,
Să ne avem în munți o casă,
Să știm că viața ne-aparține.

Nu m-am ferit de amănunte,
Nu m-am ascuns printre idei,
Chiar dacă faptele, mărunte,
Numite-ar fi fără temei.

Ți-am tot vestit, prin ploi de stele
Că-ți este vremea de schimbare,
Văzând, prin visurile mele,
Dorința ta, firească, mare.

Nu am fixat nicicum repere,
Nu am păstrat ceva secret,
Chiar și o minimă părere
Ți-am spus-o fără de regret.

Ți-am zis și care mi-i dorința,
Că e lipsită de motive,
Dar în final tot dă sentința
Pornirilor imperative.

Cu tot ce se vestește-n lume,
N-am nici un fel de potriviri
Cu împărțirea dupa nume
Ori visul marii cuceriri...

Ți-am spus că nu am argumente
Nici omenească motivare,
Dar semnele sunt evidente,
Lipsește semnul de-ntrebare.

N-am cum să mint, tot mai frumoasă
Te face viața zi de zi,
Și mi te-arată voluptoasă,
Motiv firesc de-a te dori.

Bivalente amănunte

Mi-e dor de tine... Îndrăznesc să spun,
Și-ți spun că îmi lipsești, parcă, de-o viață...
Chiar dacă mulți mi-ar spune că-s nebun,
M-aș avânta, de dor, prin copci de gheață.

Și am un sentiment... mă simt dator,
O datorie mare, foarte veche,
Ce nu mi-ar da răgaz, de-ar fi să mor,
De n-am avut trăirile pereche.

Nu aș putea, chiar de-aș voi, să plec,
Știindu-te că îmi rămâi datoare
Chiar cu un mare semn de întrebare,
Puse pe rostul clipelor ce trec.

Și-așa nu pot, n-am cum să înțeleg
De ce-aș lăsa idei în părăsire
Cât tu m-aștepți cu gând de dăruire
Iar eu nu pot motivul să-l mai neg.

Dintr-un trecut ce-a fost demult, uitat,
Acum te știu cu lux de amănunte,
Știu casa-n care, undeva la munte,
Cuvântu-mpreunării ți l-ai dat.

Știu cum arăți, știu cum te voi găsi,
Fiindu-mi, iar, minune-truchipată,
Când, fără de-așteptare, dezbrăcată
Dorință îmi vei fi și îți voi fi.

Când faptele cu rost și rol firesc,
Mă vor păstra în tine ca amprentă
Vei ști că existența-i bivalentă,
Cu unic sens ca adevăr lumesc.

Și multe vei mai ști, n-am cum să spun
Ce orizont va fi să se deschidă,
Fiindu-ți și momentul oportun
Speranțelor să redevii egidă.

Fundament de concordanță

Îți spun acum și n-am să mai insist
Că nu-i deloc o simplă întâmplare,
Schimbare din ispită din chemare
Își are rol cu totul realist.

Speranțele au locul lor firesc,
Și tocmai ele azi îți sunt repere,
Când simți că trupul dreptul său și-l cere
De-ai fi motiv pe-al nostru drum ceresc.

Nimic nu e, fundamental schimbat,
Doar noi să vrem mai multe-a înțelege,
Suprapunând a lumii veche lege
Pe tot ce alții spun c-au inversat.

Avem idei cât să greșim din plin
Dacă vorbim de-a vremii concordanță
Ce pune totdeauna în balanță
Firescul și absurdul clar meschin.

Privind concret spre cele ce au fost,
Putem găsi extreme circumstanțe
Ce, prin recursul unor mari instanțe,
Chiar și greșelii îi găsesc un rost...

Dar mai avem idei de-a dreptul noi,
Pornite din dorințe regăsite
În lumea cu principii izgonite,
De-a defini în mod direct pe doi.

Și-așa vom fi, cum nici nu ne-am gândit
Că mai putem ieși din risipire,
Punându-ne speranțele-n iubire
Și-n ceea ce avem nerisipit.

Se vor reduce toate la un drum
Ce ne va duce-n viitor, departe,
De adevărul vieții s-avem parte,
Pornit din tot ce iată-ți spun acum.