Succintul fundamental

Cu mine ai să fii în orice viață
De câte ori va fi să te mai naști,
Vei trece nori de negură ori ceață
Ca faptei, prin trăiri, să te demaști.

Nici un motiv și nici o întâmplare
Nu va mai fi motiv de-ntârzieri,
Nici nu va sta ca semn de întrebare
Despre un mâine ce va trece-n ieri.

Mă vei dori, știind că ești dorită
De cel ce sunt același care-am fost,
Și îmi vei fi de-atâtea ori ispită
Dar niciodată fără de un rost.

Am să-ți tot fiu motiv de rătăcire
De nu-ți voi fi mereu un început,
Avându-ți dor aceeași amintire
De a trăi-n prezent un fost trecut.

Fiindu-ți totul, foarte clar, în minte,
Mereu, prin comparații, vei fugi,
În mod contrar ideilor succinte
Ce doar calvarul ți l-ar prelungi.

Dar și norocul îți va sta aproape
Atunci când în destin va fi să crezi,
Când ai să vrei să nu mai laşi să-ți scape
Ideea că prea mult te-ndatorezi.

Va fi cu totul altfel, dintr-o dată
Ce-ți va rămâne semn de calendar,
Reamintindu-ți cum a fost odată,
Când mi te-ai vrut, continuu, dar din dar.

În lumea asta-i dat să fii cu mine
Și-n viața asta, până la final,
Că-i dat să fiu nemuritor prin tine
Iar eu să-ți fiu motiv fundamental.09.01.21

Sens de contrafacere

Sensurile vieții curg, se scurg...
Mulți se duc, în grabă spre amurg,
Pașii, prin idei, și-i tot grăbesc,
Se gândesc mereu că-mbătrânesc...

Tinerii deja sunt prea bătrâni
Orișicât se dau pe ei stăpâni,
Fug, în căutare de plăceri,
Spre un mare, tainic, nicăieri.

Totul e real când e văzut,
Chiar și văzul e contrafăcut,
Prins în hora marii îndoieli
Pusă-n seama unor socoteli.

Visul e-acceptat ca simplu vis,
Ori ca alegoric compromis
Împletiri de gând rătăcitor
Ce se vrea gândirii sfidător.

Tot ce mișcă e văzut inert
Când, în treceri timpul e prea cert,
Și-n secundă abia mai încap
Viziuni de vis cu handicap.

Stelele sunt libere-n tăceri,
Ignorate-n umbre de-ncăperi,
Altfel sunt privirilor reper
Când se pierd și rătăcesc prin Cer.

Rătăcit și omul a ajuns,
Stă, în toate,chiar de el ascuns,
Totul e așa cum crede el,
Ca model își e mereu fidel.

Și, așa, se trec înspre amurg,
Cei ce cred că drumul își parcurg,
Cei ce cred că fi-va unul lung
Și vor ști că-n capăt îi ajung.

Etic și imperativ

Vremuri grele vin,
Se simte din plin,
Nu mai e nimic acum ascuns,

Tot cei mai nervoși,

Sunt cei mai fricoși,

Nu le e nimic îndeajuns.

Toate-s fără chip,
Urmă pe nisip,
Orice adevăr e preschimbat.

Și orice cuvânt

Pare vorbă-n vânt,

Ori de mari orgolii măcinat.

N-am nici un motiv,
Sunt imperativ,
Nu pot accepta să fiu mințit,

Tot ce las ca semn

E un clar îndemn,

Azi, când doar absurdul ni-i sortit.

Ca oameni mărunți,
Să plecăm în munți
Unde se văd stelele când ard,

Fără de opriri,

Ori de năluciri,

Să ne fim dorință și stindard.

Să ne fim mereu
Etic panaceu,
Fiindu-i nopții mărturisitori.

Tu, fără păcat,

Eu, controversat,

Să uităm de-ai vieții prădători.

Să stăm amândoi,
De tipare goi,
Acceptând că toate au un rost,

Șă ne fim fideli,

Chiar și ca rebeli,

Ce își au doar cerul adăpost.

Dincolo de nori
S-alungăm erori,
Să ne știm cu sufletu-mpăcat,

Să ne știm iertați,

Să ne știm curați,

Liberi în trăiri fără păcat.

Cândva, de va fi,
Și vom reveni
Să ne arătăm biruitori,

Cei plecați în munți

Ca oameni mărunți

Ajunși totuși mari, nemuritori.

Profunzimi efervescente

Pe zi ce trece mai frumoasă ești,
În zi de sărbătoare vreau a-ți spune,
Că n-ar fi drept să-ți spun alte povești,
Sau să numesc firescul o minune.

Poate-mi permit prea mult, poate greșesc,
Intrând fără de voie-n amănunte,
Lăsând întrevăzutul omenesc
Cu ceea ești tu să se confrunte.

Și-mi este clar, nu am nici un motiv
Pornirea-mi însă-mi este o chemare,
Ce pune un accent imperativ
Pe gândul pus sub semn de întrebare.

Oricum privesc îmi e ușor să văd
Ce ții ascuns sub zâmbet și sub haină,
Și, dincolo de toate, să-ntrevăd
Efervescența gândului de taină.

Nici nu mi-e teamă că îmi fac păcat
Simțindu-ți sânii plini de tresărire,
Ducându-mi gândul, grabnic avântat,
Spre viitor, spre clipe de-mplinire.

Ceea ce azi firesc e să nu știu
Va fi să știu, cu multe amănunte,
Din pragul serii ce sfârșind târziu
Cu viața va voi să ne confrunte.

Veni-va vremea... ți se dau chiar vești...
Povestea vei trăi-o-n întregime...
Pe zi ce trece mai frumoasă ești,
Cuvântul e lipsit de profunzime.

Foșnet de accent

De eşti singură, iubito,

cheamă-mă să vin la tine

Pe la miezul nopţii, poate,

când nimic nu te reține,

Să plutim spre orizonturi,

cu al gândurilor zbor,

Ca să facem din trecuturi

drum spre timpul viitor.

Adevărul lumii iarăși

pune un accent ciudat

Pe altă realitate,

ce nici nu s-a întâmplat,

Vin de-aceea-n vis la tine,

când tu nu ai cum să știi

Ca să-mi fii așa cum gându-ți

știe că ai să-mi tot fii.

Ploi de stele-mi dau o cale

ce ajunge-n prag la tine,

Şoapta mea-i tot zbuciumată

de un gând ce-ţi aparţine

Viscolul dacă se simte,

e un foşnet boreal,

Adevărul regăsește-l

ca să-ți fiu concret, real...

Mai aproape de-ntrebare,

gândul caută răspuns,

Adevărul poate doare

când de vis este pătruns,

Pe deasupra de consoane,

litera e un cuvânt,

Ca furtuna ce pornește

dintr-o aripă de vânt...

Eşti prea singură, iubito?

Nu ești... Noaptea sunt cu tine,

Pe la miezul nopţii-n taină

te privesc când somnu-ţi vine,

Cerul, iată, ne deschide

drum spre timpul viitor,

Dat ne e un drum de fapte...

Nu-i nimic întâmplător!

Lipsiți de calendare

Numai noi, noi doi, la ceas de seară,
Când va fi firescul întâmplat,
Vom privi spre iarna de afară,
Definind idei cu gând curat.

Dincolo de simpla judecată
Ne vom ști ai veții regăsiți,
Ne vom ști, la fel ca altădată,
De concretul faptei împliniți.

Miezul zilei, devenit poveste,
Ți-l vei ști mereu de ajutor
În a da simțirilor de veste
Că-s rămas în tine, trăitor.

Îți va fi, și-n vis, și-n amintire,
Clipa ce-ai numit-o-ntâiul pas,
Când, având motiv de dăruire,
Goală sub privire mi-ai rămas.

Și voind s-arăți că n-am răbdare,
M-ai lăsat să fiu de neoprit
În a trece praguri și hotare
Motivat de-al zilei asfințit.

Tu și eu, un tot și nu pereche
Peste pragul nopții vom păși,
Țiitori de legea foarte veche
Ce ne-a fost motiv de a trăi.

Iarna-nzăpezită în lumină
Ne va fi un neștiut altar
Unde vor veni să ne susțină
Cei din Cerul fără calendar.

Chiar și noi, lipsiți de calendare
Vom trăi sintagma de drum nou,
Dând contur ideii de-ntâmplare
Și a ei urmare, ca ecou.

Aprindere prin tresărire

În taină te privesc... Nu spun nimic,
Aștept să vină clipa-ntâmplătoare
Când ai să-mi fii, în miez de noapte, floare,
Nemaiputând de vis să mă dezic.

Fiind căzut al depărtării zid,
Avându-te motiv de răscolire,
Va fi să să-mi dai motiv de regăsire,
Petalele, cu grijă să-ți deschid.

Te voi avea de mare ajutor
În a te ști pătrunsă-n profunzime
De tot ce-s eu din timpuri cu vechime
Ca și acum, un om, un trăitor.

Lumina-ți de pe chip va fi s-o văd
Înflăcărată, de trăiri aprinsă,
Pierzându-ți gândul de-a te da învinsă,
Pierzându-mi orice gând înspre prăpăd.

Îmi spune ceva... Nu știu ce... Nici cum...
Despre firescul unui miez de noapte
Ca un început, al unui drum, prin fapte,
Ce ne vor fi sfârșit al altui drum.

Nu sunt mirat, am lipsă-n întrebări
Când pântecu-ți, cu dor de împlinire,
Dă copselor motiv de tresărire
Fiindu-mi semn al tainicei chemări.

Și mă repet, n-am cum să mai ascund,
Vorbindu-ți de idei fără tăgadă,
Că ne vor fi chiar faptele dovadă,
Despre dorința ta de-a fi profund.

Taina devinte clarul legământ
Ce va ajuge-a fi, în clar, idee
Când prin menirea-ți sfântă de femeie
Uita-voi să mai fiu o frunză-n vânt.