Zvârcoliri de fapt divers

Cine mai știe ce mai e cu mine?...
Cine să știe ce-am ajuns să fiu?...
Cine să-mi spună de e rău sau bine
Când numai zorii-mi spun că-i prea târziu?...

Mă viscolesc idei ce nu așteaptă
De nu pot fi măcar ascultător,
De nu le văd a fi o cale dreaptă
Ce vine din trecut spre viitor.

Iar gândurile-mi vin ca o furtună
Și trebuie să fiu mereu atent
Că toate vor, câte ceva, să-mi spună
Despre prezentul ce mă vede-absent.

Iar toate astea nu-s decât o parte
Din cele ce mă fac un nesupus
Al unui orizont ce îmi desparte
Ceea ce fac de ceea ce am spus.

Chiar faptele îmi spun că sunt de vină
Când nu se văd seduse de final,
Deși tot ele fac mereu lumină
Când nu au adevărul pas real.

Iar când prevăd că nu am perspectivă
Devin complice faptului divers,
Lăsându-mă o vreme în derivă,
Dându-mi de veste drum ce-l am de mers.

Și, iarăși, cu idei, revin și ele,
Și-n ploi de gânduri repede ajung,
Privind țintint la stelele rebele
Ca, înspre ele, să n-am drum prea lung.

Cine mai știe ce mai e cu mine?...
Cine să-mi spună de e rău sau bine?...

Târg meschin

Eu nu mai spun nimic... doar tac,
Cu adevărul lumii nu mă-mpac,
Oricum altceva nu mai pot să fac,
Nu-s om bogat ci sunt un om sărac...

Tăcerii nu-s, în nici un fel, adept,
Dar nu mai știu cum drumul să-mi îndrept,
Să merg țintit, minuni să nu aștept,
Slugărnicii să nu mai vreau s-accept.

Tocmai de-aceea, acceptând tăceri,
Las în trecuturi zile de ieri,
Las nopților fireștile poveri
Și nu dau certitudini prin păreri.

Las faptelor concrete mărturii,
Fugind de-atâtea false teorii
Ce pun accent pe mari meschinării
Pe răzbunări, pe ură, pe furii.

Și chiar de pun pe adevăr accent,
Știu că deja este mai mult absent,
Văzut fiind ca simplu incident,
Rar, mult prea rar, în rol de argument.

Excesele au rol covârșitor,
Dând vieții rol de enervant decor,
Făcând din om un simplu mergător
Cu pasul, nefiresc, șovăitor.

Mă simt, de multe ori, îndatorat,
Celor ce spun că încă sunt ciudat,
Că-s enervant, ba chiar nerușinat,
Neacceptând să fiu, ca ei, schimbat.

De-aceea am ales, concret, să tac,
N-am cum, alfel, cu lumea să mă-mpac,
Dar nici nu vreau un târg murdar să fac
S-ajung și în trăiri să fiu sărac.

Orizont de viitor

Cu tine viaţa mea ar fi altfel,
Cu mine viaţa ta ar fi-n schimbare,
Ne-am fi reper, ne-am deveni model
Certându-ne-ntr-a nopţii împăcare.

Ziua mi-ar fi dorinţă de mai mult,
Ţie ți-ar fi doar gând de împlinire,
Lăsându-mă pornirea-ţi s-o ascult
Prin visul ce-ar fi dor de regăsire.

Noaptea ţi-ar fi reper înnoitor,
Şi mi-aş avea-o rost de bucurie
Ştiind că pot să fiu nemuritor
Având menirea-ţi pură mărturie.

Şi pentru mine totu-ar fi firesc,
Ştiindu-te grăunte de credinţă
În viselor ce mari idei rodesc
În tine, născătoarea de dorinţă.

Aşa s-ar face ziua drum deschis
Spre alte zile, tot împlinitoare,
Nemaiştiind de rostul indecis
Al vorbelor de viaţă pierzătoare.

Extremele ar fi un gând caduc
Surprins în ipostaze de mirare
Din timpuri ce spre moarte se tot duc
Pline de multe semne de-ntrebare.

Am fi, cu repetiţie, eroi
De neoprit la împliniri prin fapte,
Definitorii pentru viața-n doi,
Mereu simplificată-n mie de noapte.

Concretul ca paradigmă

Lilianei

Trecând prin viaţă multe-mi sunt ştiute,
Şi multe orizonturi am deschis,
Chiar am pătruns în lumi necunoscute,
Acolo unde totul pare vis.

Şi-am întâlnit idei fără de fapte,
Şi multe fapte fără de idei,
Torţe ce dau lumină-n plină noapte,
Şi-n mod firesc, am cunoscut femei.

Am cunoscut... Pot vorbe multe zice,
Pot povesti şi pot istorisi,
Şi pot cu argumente contrazice
Ceea ce alţii nopţii şi-ar dori.

Pot să compar, dar nici prin gând nu-mi trece,
Ar fi un iluzoriu rezultat,
Şi-aş spune că de-atâta apă rece
Cu gândul că mă-mbăt m-am împăcat.

Acum cât sunt, pe undeva, departe,
Şi n-am ce face timpului pierdut,
Îţi spun succint ceva ce n-are moarte:
Ca tine chiar pe nimeni n-am văzut!

Tu eşti un tot, reper de definire
A ceea ce înseamnă infinit,
Şi nu se poate, chiar prin împărţire
Să fie, de o umbră, ciopârţit.

N-am întâlnit, niciunde, niciodată,
Ceva ce în cuvinte nu-i cuprins
Aşa cum tu te-arăţi, reîntrupată
Din jarul unui foc mereu aprins.

Iar evidenţa-mi dă mereu motive
Să uit de amănunte şi-ntrebări
Când nu mai am nicicum superlative
Găsindu-te izvor de mari chemări.

Motive de întâmplare

De mult ştiam ce-nseamnă întâmplarea
Şi că nimic nu este-ntâmplător,
Că rostul îl arată doar urmarea
Şi adevăr devine-n viitor.

Aşa ai apărut, din întâmplare,
În clipa de ajungere-n răscruci,
Ca să devii dorinţă şi chemare,
Contur de orizonturi şi năluci.

Sub limite ni-i viaţa, îmi poţi zice,
Şi nu am cum altceva să îţi spun,
Deşi nu pot de semne-a mă dezice,
Ideeii de învinşi să mă supun.

Tendinţa pare-a fi limitativă,
Chiar timpul pare-a fi limitativ,
Dar viaţa e mereu imperativă,
Când prin destin se ştie-a-şi fi motiv.

Întâmplătoare-mi eşti, se poate spune,
Şi-aşa, cam despre tot se va vorbi,
Greşeală, rătăcire, ori minune,
Pe noi, unindu-ne, ne vor numi.

Va fi să fie noaptea o pecete
Sub care vom trăi un viitor
Eliberat de falsele corsete
Ce fac trăirea un prea fad decor.

Şi ea va fi, la fel, întâmplătoare,
Noi nu vom şti, ea nu ne va da semn,
Ca nu cumva-n menirea-i roditoare
Să-i dăm noi sens de strict moment solemn.

Căutări de încercări

Omul e, azi, continuu-n căutare,
Fără a şti ce caută concret,
Punând accent pe-o altă încercare,
Făcând eşecul marele-i secret.

Lipsit fiind de vrere şi voinţă,
De rostul unui pas încetinit,
Din căutare şi-a făcut credinţă,
Plângându-se mereu că-i obosit.

Tot caută ceva şi nu găseşte,
Ceva ce nu îşi are definit,
Ceva ce zice el că îi lipseşte,
Ca să se simtă pururi fericit.

Schimbă mereu, căutător, repere,
Voindu-se schimbat, cu totul, el,
Fiindu-şi, totdeauna, o părere
Că vieţii este un real model.

Nici de ajuns nu ştie să ajungă
Spre ţinta ce ar vrea s-o fi avut,
Când tot aruncă o privire-n dungă
Spre ceea ce numeşte obsolut.

Încearcă, născocindu-şi obiective
Să-şi aibă rol continuu evident
În marile-i necesităţi imperative
Când vieţii-i este permanent absent.

Viața nu-i e motiv, e doar o scenă
Căreia-i e un simplu, fad, decor,
Şi doar orgoliul, permanent, arenă
În care, e, gândind, un luptător.

În căutarea lui fără de ţintă
Prin încercări ajunge chip sluţit
Cu sufletul, ce nu-l mai reprezintă,
De teascul vieţii, zi de zi, strivit.

Priviri de ochi

Ochii tăi, oricât te vei ascunde,
Strălucirii îi rămân supuşi,
Ca să poată orişicând răspunde
Celor ce îi văd doar jucăuşi.

Pe de-a-ntregul ei devin dovada
Unui orizont cu cer deschis
Unde locuri n-are mascarada
Şi minciuna are drum închis.

Când se pun ideii înainte
Nelăsându-i drum de falsităţi,
Dau pe faţă zorul din cuvinte
Sub amprenta clarei libertăţi.

Tocmai ei te-arată şi frumoasă,
Fără drept de minime-ndoieli,
O idee mult prea nemiloasă
Pentru scornitorii de urzeli.

Mulţi au vrut, şi mulţi vor vrea a spune,
Ceva ce nici nu îţi e ştiut,
Despre nopţi cu amintiri comune
Şi motiv de loc necunoscut.

Încă mulţi vor face o poveste
Din idei ce adevăr se vor
Ca să-ţi dea, în mod tacit de veste
Că te vor, pentru un timp, a lor.

Ochii, însă, nu vor vrea să-ţi vadă,
Vor simţi că ies din ei săgeţi,
Nelăsând minciunile să creadă
Că, pe viaţa ta, vor fi peceţi.

Pierduta abţinere

Privindu-te nimic n-am vrut a-ţi spune,
Dar, iată, am ajuns să nu mai pot,
Şi te declar de-a dreptul o minune
Ce-mi dă idei schimbate întru tot...

Norii pe cer vestesc mereu furtuna,
Dar orizontu-l văd strălucitor,
Fiindu-i tu, motiv, pe totdeauna
De-a nu mai fi de rău prevestitor.

Te-am admirat de când am dat de tine
Prin tot ce s-a numit moment ad-hoc,
Însă mi-am zis că, totuşi, ar fi bine
Cuvântul să îl ţin bătut pe loc.

Şi-am adunat cuvinte, mult prea multe,
Să le tot ţin mi-e greu, am obosit,
Nici gândul nu mai vrea să mă asculte,
Prejudecăţii nu se vrea sortit.

Chiar dacă pare mare diferenţa
Între idei ce ni se vor motiv,
Nu pot să mă ascund de elocvenţa
Simţirilor cu rost imperativ.

Şi-ţi spun acum, lipsindu-mă de teamă,
Punând vederii tot ce e de pus,
Ceva ce ştiu că adevăr se cheamă
Lipsit de-adăugarea "presupus".

Sub simple forme nu mă pot ascunde,
Nu pot să-mi văd tăcerile ţipând,
Să mă ascund pe mine nu am unde,
Şi nici pe tine să te-alung din gând.

Cuvinte ce-au tăcut azi vin spre tine,
Şi nu sunt mari, sunt doar nişte idei
Prin care-ţi spun că tot ce-ţi aparţine
Te face un model printre femei.

Întrebări de amintiri

Ce-ţi aminteşti, cumva, frumoasă doamnă,
Din vremea când, desculţă, pe poteci
Fugeai grăbită spre fireasca toamnă
Cu tine alegându-ţi să te-ntreci?

Pe unde-ţi este vremea de-altă dată,
De care rar vorbeşti, şi la trecut,
Când de idei te-ai tot lăsat curtată
Spunându-ţi că nimic n-ai de pierdut?

Te văd cum stai cu tâmplele pe masă,
Luându-ţi faptele, la rost, pe rând,
Şi-ţi spui că nu mai eşti frumoasă
Aşa cum te-ai dorit, mereu, în gând.

Ai dat cu pietre, te-au lovit cu pietre,
Şi ai căzut crezând că te ridici,
Trasând cu inegale diametre
Aure strâmbe oamenilor mici.

Te vezi acum a faptelor urmare,
Mirată că-ţi e greu să înţelegi
Lipsa dorinţei, lipsa de-mpăcare
Şi adevărul unor multe legi...

De-ar fi să te mai naşti încă o dată,
Te-ntrebi de dat ţi-ar fi să mai greşeşti,
Ca să te ştii cu toate împăcată,
Chiar cu ideea soartei femeieşti?...

Scriu poezii...

Scriu poezii când noaptea este tristă,
Şi chiar pereţii-i văd şi trişti, şi goi,
Iar poezia-mi este o batistă
Să şterg o lacrimă... mi-e dor de noi!

Scriu poezii să evadez din mine
Să caut vremuri ce se pierd prin timp,
Când prea acut îmi este dor de tine
Şi depărtarea parcă-i anotimp!

Scriu poezii pe lacrima de rouă
Când ştiu de noapte doar în zori de zi,
Şi-nvăţ a fi cel împărţit în două
De chiar dorinţa mea de a muri.

Scriu poezii când sufletul îmi plânge
Şi gândul nu mai vrea să stea pe loc,
Şi scriu cu lacrimi diluate-n sânge,
Aşa cum vin cuvintele, ad-hoc.

Scriu poezii când multele-mi dorinţe
Le văd mai mult ca pe un gând ucis,
Prinzând a se deda la suferinţe,
Şi-a căuta mereu un drum închis.

Scriu poezii şi scrisu-nsângerează
Extremele ce vin cu mari idei
Că, nimeni, adevări nu păstrează,
Considerate-a fi fără temei.

Scriu poezii când viața îmi arată
Că nu sunt totdeauna realist
Că mintea mi-este-n gânduri îngropată
Uitând, de fapt, că eu, gândind, exist.

Scriu poezii... atât e tot ce-aş spune
De-aş fi luat, de oameni, la-ntrebări,
Oricât de multe ei ar presupune
Şi cât de multe ar avea urmări.

Recursul de rebel

Fac iar recurs la dreptul la uitare,
Chiar vreau acum, total, definitiv,
Să vină şi această condamnare
De-a nu mai fi dorinţei laitmotiv.

Îmi arzi mocnit în suflet, clipe grele
De jar încins, mă mistuie hain,
Mutându-mi gândul într-un praf de stele
Împrăştiat de-al dorului suspin.

Te-ai vrut să fii, prin cumul de accente,
O fantezie cu motiv subtil,
Lipsită de extreme inocinte
Ce fac din clipa nopţii un exil.

Şi chiar ai fost, cu bune şi cu rele,
Un adevăr ce nu îl neg, nicicum,
Iertarea-mi de pornirile rebele
Ce-n tine ajungeam să le consum.

Încă nu am puteri spre a-nţelege
De-a fost şi necesar, şi oportun,
Să am firescul drept de a alege
Spunând că ceva a fost rău sau bun.

Fac un recurs pe legi ce nu sunt scrise,
Pentru acei, ca mine rătăciţi,
Printr-un abuz de sensuri compromise,
În lumea-n care mulţi par ţintuiţi...

Orice-i firesc, cu bune şi cu rele
Stă mărturie timpului finit
În care chiar ideile rebele
Se vor destin şi adevăr menit.

Uitând să mă bazez pe întâmplare
Am devenit un om privind în gol,
Un om ce vede până-n depărtare
Dar mai nimic din tot ce-i dă ocol.

Fac un recurs... Instanţelor supreme
Le cer o judecată de altfel
Să nu mai am motive de-a mă teme
Că pot să fiu mai mult decât rebel.

Fuga prin iluzie

Ai dispărut şi lumea-mi este goală,
E cerul meu de-a dreptu-ntunecat,
Atâtea gânduri vin şi dau năvală,
Simt viaţa că mi-e scoasă la mezat...

O fugă niciodată nu-i o luptă,
Nici chiar când lupta e fără motiv,
Ea e doar coborârea prea abruptă
Pe panta unui trai figurativ.

Sufletul cioburi ascuţite ninge,
Iar soarele coboară-n asfinţit,
Speranţa e un foc ce brusc se stinge,
Iar tu doar o femeie ce-a minţit.

Vorbeai de zbor, de vise-mplinitoare...
De-un tren în care totu-nseamnă doi...
Dar cum nimic nu este nou sub soare
Iubirea ta e-o armă... şi război.

Ai dispărut printre idei meschine
Şi te-ai ascuns sub fald de depărtări
Spunând ceva... că te ascunzi de mine,
Dar şi de rostul altor întâmplări.

Refrenul e o placă zgârâiată
Prin desfrânarea unui gând obscur
Ce ţi-a venit când te-ai lăsat purtată
Spre ceea ce tu vezi fără cusur.

Te-ai vrut având destin la repezeală,
Chiar te credeai dulceaţă de pelin...
Plecarea ta e semnul de-nvoială
Cu rolul unui simplu manechin.

Ai dispărut... Ai drum doar înainte,
Cândva regretul îţi va fi un adăpost
Ca să te-ntrebi, cu lipsă de cuvinte,
De ce-ai văzut plecarea ca şi rost.

Radicalul terminus

Ţi-i iarăşi viața-n cumpeni şi răscruci,
Nori de furtună, cruntă, se adună,
Nici nu mai ştii pe unde s-o apuci
Să dai de-o zi cu semn de vreme bună.

Iluziei de-o clipă te-ai predat,
Uitând să te fereşti de nori cu ceaţă,
Şi ai ajuns, orice ai fi sperat
Să vezi lumina doar prin copci de gheaţă.

Urcarea ţi-ai voit-o ca avânt
Spre trecerea de praguri neştiute,
Crezând, necugetat, de vorbe-n vânt
Împleticite, vrute şi nevrute.

Azi nu mai ai o cale spre-napoi,
Şi nu mai ai nici drum spre înainte,
Că noutatea clipei de apoi
Nu îţi mai poate fi concretă-n minte.

Printre regrete gându-ţi stă ascuns,
Împovărat de sensuri revanşarde,
Neacceptâd că-i este de ajuns
Scânteia ce trăiri uitate arde.

E imposibil gândul iertător
A ceea ce-ţi e clar că nu se iartă,
A ceea ce e prea revoltător,
Deschizător mereu de altă ceartă.

Nici o idee nu-şi mai are rost,
Nici nu încap cu totul în cuvinte,
Ceea ce-a fost rămâne doar c-a fost,
Doar prin schimbări poţi merge înainte.

Te tot întrebi dacă există leac
Acestei stări de pierdere de vreme,
Dorindu-ţi mult să nu mai faci pe plac
Iluziei că nu mai sunt probleme.

Ţi-am spus de mult, e iarăşi relevant
Motivul de-a trăi, din nou, o noapte,
Prin care vei trimite în neant
Gânduri rebele, nevoite fapte...

Intermezzo in destin

Noroc destinul a uitat să-mi pună,
Tristeţea este rochia de bal
Cuvintelor ce vor, cumva să spună,
Că în derivă sunt şi-aş vrea la mal.

Boabe de rouă mi se sparg sub gene,
Când temerea nu pot să o alung,
Văzând cum norii vin, mereu, alene
Şi nu mai am dorinţe să-i alung.

Mă doare viaţa până la prăsele,
Văzând câte pustiuri am în jur,
Chiar dacă-mi urc privirea înspre stele,
Nu pot nega premiza de sperjur.

Am obosit şi sufletul îmi geme,
Tocmai de-aceea râd şi nu mă plâng,
Prea mult am vrut să uit de-a vieţii vreme,
Prea mult am vrut pe mine să mă-nfrâng.

Nori plumburii dansează... cerul ninge
Cenușa unui timp ce-l am pierdut,
Şi-arsura lor lumina vrea a-mi stinge,
Voindu-mă cu totul dispărut.

Conciși, complementari

Într-o vară, într-un miez de noapte,
Pe hotarul drumului nemers,
Ne-am lăsat, trăind idei și fapte,
A ne fi, noi doi, un univers.

Ne vrusesem drum cu scop anume,
Definindu-i sens și țel promis,
Ca uitând de viață și de lume
Să ne-avem motiv de rost și vis.

Învățând că timpul ne-aparține
N-am mai vrut să ni-l vedem trecut,
Hotărât păstrându-mă în tine
Ca și cum doar asta ai mai vrut.

Erai goală, fără de veștminte,
Tremurând de teamă și de dor...
Te priveam, nu mai avem cuvinte,
Trupu-ți îmi era ispitititor.

Nu mai existau deloc hotare,
Ne eram, îmbrățișați, uniți,
Adevăr de clară întâmplare
Prin redefinire regăsiți.

Dincolo de lacrimi și de vise,
De trecut lipsit de împliniri,
Timpul, cu reperele-i concise,
Ne-a fixat motive de-amintiri.

Timp furat ne-aveam spre drămuire,
Definit de-al viselor complot,
Prin complementara reunire
Spre a fi, de-a pururea, un tot.

Vom fi iar ai nopților de vară,
Îmi ești dar, cum dar atunci ți-am fost,
Ca să-ți scapi trecutul de povară
Și să-ți faci, în viitor, un rost.

Evaziv de plan extins

Cele dintâi cuvinte-au spus de toate,
Ideile au plan mereu extins,
Tentința lor voind mereu a scoate
Vederii vieții foc deja aprins.

Sintetizând, punctat, doar amănunte,
În primul plan, ai pus ce nu ai spus,
Ca toate, când vor fi să se confrunte
Să se așeze drept, ori jos, ori sus.

Chiar dacă, prin destula înălțime,
Nimic nu se arată dovedit,
Toate își au concretă profunzime
Și țel real, de clipe definit.

Prin clare suprapuneri deductive,
Ideile se întrețes firesc
Și orice-ar fi, accente evazive
Duc tot mereu spre rostu-ți omenesc.

Cuvinte-au vorbit, și-au pus amprenta
Pe marele-adevăr din viitor
Când fi-vei, mai mereu, adolescenta
Ce-și va avea dorințele cu dor.

Ideile au curs și-au dat o formă
Consensului de treceri peste prag,
Simțind, în profunzimi, marea reformă
Ce mari neînțelesuri dă-n vileag.

Mi te-au descris cum fi-va să se vadă
Trupu-ți golit de-al hainelor secret,
Lăsându-mi-te, tainic, noaptea, pradă
Ca să mă știi ca om real, concret.

Și-au spus, concret, cum se va ști urmarea
Fiindu-ți adevăr definitiv
Când lumii va da semne întâmplarea
Că totul a fost clar, imperativ.

Insomnie de risipă

Trei zile-ai fost necontenit cu mine,
Și ne-am avut motiv de neopriri,
Lăsând însemn să-l porți mereu în tine,
Chiar și-n povești cu iz de amintiri.

Timpul tot trece, n-are nici o vină,
Subconștientul îți arată-n vis
Că îți va scoate, cumva, la lumină
Ceea ce mi-ai promis și ți-am promis.

Întâi de toate îți va scoate-n față
Instinctul încă prea răzbunător,
Ce ți-a furat atâția ani din viață
Fiind precum o taină de omor.

Vei ști privi fireasca-ți regăsire
În ceea ce vei ști că te-ai dorit
Când îmi dădeai motive de pornire
În ceea ce eram de neoprit.

Lipsei trăirii vei tot fi supusă,
Indiferent de mici sau mari schimbări,
Simțindu-te de mari negări condusă
În așteptarea unei mari chemări.

Și-așa, prin vis, chiar noapte după noapte,
Vei ști a recunoaște că m-aștepți
Ca iar să fim zămislitori de fapte
Prin care să te-accepți așa cum ești.

Vei tresări, iar marea insomnie
Mult timp, în patul tău va poposi,
Lăsându-ți, cu nespusă bucurie,
Timp de-a privi ce-a fost și ce va fi.

Și dat va fi să nu poți face față
Altor idei ce nu au just temei,
Dându-ți de știre, copcile de gheață
Că nu-i normal să zici că nu mă vrei.

Mă vei chema, și-ți vei jura credință
Celei ce-ai fost atunci, în prima zi,
Ispită încărcată de dorință
Clipa uitând în somn a risipi.

Refuz confuz

Un nou apus se vede, te cuprinde,
În zbateri adevăru-ți e confuz
Și se adună, până la refuz,
Absurdul ce în cursa lui te prinde.

Privirilor deschiderea dispare,
Tipar își fac din propriul tău contur,
Abstractizând tot ce-ți mai ai în jur,
Presupunând că încă ai răbdare.

În orizontul tău nu prea se vede
Ceea ce știi că poate fi văzut,
Nu doar ceea ce omul decăzut,
Crezând că vede spune că și crede.

Puține-ți sunt ideile concrete
Din tot ce-a fost cândva firesc tumult,
Și nevoirea, parcă, tot mai mult
Te prinde-n ipostaze desuete.

Convingeri n-ai și n-ai nici libertate,
Te contrazici prea mult, puține faci,
Iar când, în fapt, ar trebui să taci,
Îți faci, prin neștiință, mari păcate.

Lumina e puțină, prea puțină,
E mare teama ta să te privești,
Nici drumul nu-l mai vezi și rătăcești,
Sperând că dai cotloanelor lumină.

Te tot cobori și noaptea de cuprinde,
Plătind tribut absurdului tău gând
Că nu poți fi ca orice om, de rând
Ce, cu migală, ferlinare-aprinde.

Luminile se sting... vine furtuna,
În juru-ți nu se vede mai nimic,
Nopții, vezi bine, e pierdută luna...
Știi tu de ce... Eu n-am ce să mai zic...

Confluență de hotar

De mult n-ai mai iubit, ai și uitat
Cum e iubirea-n forma ei primară
Când n-ai nici un motiv de contestat
Și nici un gând ciudat nu vrea s-apară.

Ai și uitat că rostul ți-e să fii
Ispită născătoare de speranță
Printre schimbări ce-s date să devii
Mereu îndemn spre vis de cutezanță.

Și parcă nu mai știi ce e firesc,
Ce-nseamnă doi cu totul împreună,
Când umbrele cotloanelor urzesc
Idei despre trăiri ce vor s-apună.

Ai confundat mereu, și tot confunzi,
Esența elementelor fictive
Ce te îndeamnă să te tot afunzi
În nesimțiri de-a dreptul primitive.

Faptele încă sunt după tipar,
Răspuns al unei stări de confluență
Între concretul bornei de hotar
Și statusul mimat de remanență.

N-ai mai iubit de mult, nu-ți e știut
De nu cumva din altă fostă viață,
Că nu-ți găsești nici urme în trecut,
Chiar și trecutul ți-e-nvelit în ceață.

Acum e timpul de-a-nvăța, de-a fi
Cu tine-n omenească armonie,
Ca singură să poți redefini
Concreta, omeneasca bucurie.

E timpul unei mari descoperiri,
Unei simțiri ce nu îți e știută,
De-a înțelege viața prin trăiri,
De a iubi și de a fi iubită.

Perpetua ademenire

E timpul, astăzi, undeva-n trecut
Rămas în urma ta cu datorie,
Cum ți-s rămas și eu, necunoscut,
Altfel decât era firesc să fie.

Încă nu știi de ce nu s-a schimbat
Pașii ce-ți fug de propria menire,
Deși de-atâtea ori te-ai întrebat
De ce, nici tu, n-ai vreme de iubire.

Din tot trecutul azi, tot ce-i mai greu,
Ți se arată-n cale spre schimbare,
Dându-ți motiv să vezi că tocmai eu
Aproape-ți sunt din marea-mi depărtare.

Din juru-ți mulți spre întuneric fug,
Teamă având de-a vorbelor lumină
Știind că și iertarea e un rug
Aprins de vremea ce e dat să vină.

Din tot ce-a fost nimic nu are sens,
Dau doar nuanță timpului ce trece
Când tu-ți dorești un altfel de consens
Cu ceasul ce-i deja trecut de zece.

Îți este tot mai greu, greu de-nțeles
De ce urcarea uneori coboară
Și întâmplarea n-are de ales,
Nu are încercări de-a doua oară.

Deși pe gândul tău pui mare preț,
Splendoarea ți-o arăți în miez de fapte,
Când eu devin, în toate, îndrăzneț,
Lăsându-mă ca dar în clar de noapte.

Venind dintr-un trecut, azi, în prezent,
Ai forme de perpetuă trăire,
Dându-mi motiv de vis intransigent,
Ademenit mereu de-a ta privire.

Țel fără reper

Unde mai e cuvântul de valoare?
Unde-i uitat, pe unde s-a pierdut?
S-a rătăcit ideea de onoare,
Sau ea e doar legată de trecut?

Principiul unde oare mai există?
Cine mai crede că mai are sens?
Absurdul oare știe că persistă
Prin ce-i ce-n suflet au un gol imens?

De gânduri bune-i mare sărăcia,
Faptele cred mai mult în avantaj,
Chiar dacă avantajul e prostia
Celor ce văd tupeul clar curaj.

Și cu tupeu, cei ce-s mai proști, se-arată,
Că n-au curaj să știe ce-i cu ei,
Sau că li-i viața veșnic închinată
Ideii de-a rămâne dor lachei.

La fapte toți gândesc cu-ntârziere,
Pe alții și-i doresc reper model,
Ca mai apoi s-ajungă ei repere,
Mult pomenite în fixări de țel.

Minciunile găsesc mereu cuvinte
Înspre schimbări de gânduri și decor,
Când așteptarea celor fără minte
Se vrea un fel al vieții tuturor.

Și lauda e mare, tot mai mare,
Cuvinte mari se spun de oameni mici,
Deconspirând chiar lipsa de valoare
A celor ce prostiei sunt complici.

Căutătorul verb

Ce să îți spun, în vremea de acum,
Când toate sunt lipsite de esențe
Și faptele sunt pline de carențe,
Lipsindu-se de-al consistenței drum?

Pot doar să-ți spun ce-mi este dor și vis,
Deși nu-mi este-n minte ca dorință,
Făcându-mi chiar procese de conștiință,
Văzându-mi viața ca un compromis.

Aș vrea să-ți văd privirea de smarald
Când ziua e-n schimbări de calendare
Și-mi pune negrăbirea la-ncercare,
Fiindu-ți, ție, ca și mie, cald.

Din focul ce în tine-l simt aprins,
Oricât va fi dorit să se și stingă,
Îmi vine forța dată să învingă
Opreliști ce se dau un prag învins.

Arzându-ți pântec adevăr dorind,
Mă-ndeamnă a purcede, cu grăbire
Spre fapte dătătoare de-mplinire
Ce orizonturi de lumini cuprind.

În lunecatul, mâinii, mers direct
Stă, neschimbat, motiv lipsit de teamă
Prin care tot ce ești, ce-ai fost, mă cheamă
Precum un verb ce-și caută subiect.

Și-ntru găsita cale, pas concret
Ne va uni fireasca ta zvâcnire,
Punând accent pe-a vieții definire,
Prin marele-mi avânt fără regret.

Păstrând în tine semnu-mi unicat,
Nimic nu-ți va mai fi spre neștiință,
Avându-mă continuă dorință
Și dor împătimit, mult căutat.

Vârtej de vad

Te reîntorci iubito

la fel ca o nălucă,

ce-mi pare cunoscută

din vremuri de apoi,

pe care-o știu fiindu-mi

motiv și dor de ducă

când fi-va viscolire

sau nesfârșite ploi.

Mai ieri stăteai ascunsă

erai de-a dreptul tristă,

gândind că adevărul

nu-ți spune mai nimic,

ba chiar că-n lumea-aceasta

el nu prea mai există,

ori, chiar prin existență,

devine inamic.

Ai drumul plin de urme

bătut mai mult în joacă,

a fost atât de simplu

o cale să găsești,

prin firele de iarbă,

ori vad de apă seacă,

în ceața ce ascunde

pornirile-mi lumești.

Simțind fiorul vieții

ce în vârtej adună,

de peste tot, din lume,

secrete, mari idei,

la ceas de înnoptare

și răsărit de lună

mi te-ai dorit aleasă

din sute de femei.

Mi te arăți surprinsă

de-a formei revedere,

de lipsa întrebării

ce-n fapte i-ai răspuns,

când te-ai simțit pătrunsă

de marea mea tăcere

și nu voiai a crede

că-ți este de ajuns.

În modul meu cel simplu,

abstract și iluzoriu,

nu pot să mai încapă

cuvintele sub pași

cum nu văd existența

iubirii-n provizoriu

de-ar fi să-ți vrei plecarea

și singur să mă lași.

Curând, și pentru tine

va fi o zi în care

vei ști că nu în joacă

poți spune "Te iubesc",

că nu te poți ascunde

de viață-n buzunare,

făcând din legea firii

un simplu gest lumesc.

Întoarcere prin prescurtare

Am revenit în lume... Iată, ninge,
Măcar așa e ceva mai curat,
Și poate-așa lumina va convinge
Că nu e tot Pâmântu-ntunecat.

Cât zilele sunt încă prescurtate,
Ochii, cu greu, mi-i mai ridic spre Cer,
Mă simt fixat de multele-mi păcate
Dintr-un trecut ce-i, totuși, efemer.

Al zilei rost îl văd acum pe fugă,
Timp pentru el cu greu îmi mai găsesc,
Un ceas defect trăirile-mi subjugă,
Iar eu încerc să știu cu ce greșesc.

E ger, atât pot zice... Multă gheață
Va fi să ni se-arate lunecând,
Din orizonturi ce se-ascund în ceață
Și chiar pe oameni îi ascund în gând.

Va luneca o vreme-ntreaga lume,
Va coborî crezându-se-n urcări,
Țintind către principii și cutume
Ca rezultat al multor încercări.

Înghețul va veni cu rost, să rupă
Înțepeniri ce astăzi par reper
Unor idei văzute vânt în pupă
Celor ce stau în umbre de mister.

Și-așa va fi, o neștiută vreme,
Dar nu va fi cât unii vor voi,
Chiar viscoli-vor, prin aburd, dileme,
Murind mai toți ce vor acum muri.

Apoi va-ncepe noaptea cu răscoala
Apusului văzut ca răsărit
Al unei vreri ce-n rug va arde boala
Cu frigu-i ce pe mulți i-a amorțit.

În zori va fi, din nou, o zi senină,
Doar vântul va mai da câte un semn
Că ascunzișul fără de lumină
Dă gerului idei de nou îndemn.

Ninge firesc în iarna nefirească
Ce-și are calapod de mari minciuni,
Ca semn că viața poate să renască
Chiar sub desfrâul unor mari furtuni.

Repulsiv la Marin Preda

Să-l mai citesc pe Preda nu îmi vine,
Mi-e teamă că prin scrisu-i e prezent,
Că vremea din trecutul lui revine,
Schimbată-i doar prin forma de accent.

Ceva ce-a fost începe să se-ntâmple,
Delirul va rămâne nesfârșit,
Glonțul gândește iar s-ajungă-n tâmple,
Convins fiind că nu va fi oprit.

Lumina, prin ferestre-ntunecate
Mi-arată îndrăzneala fără rost,
Desfășurarea vorbelor trucate
Îmi e de-ajuns să-mi spună ce a fost.

În toate văd doar viața ca o pradă,
Rispitorii în povești o scriu,
În ceața-n care au decor o stradă,
Plecarea prevăzând-o în sicriu.

Aglomerări de negândite forme
Friguri ciudate dintr-odată-mi dau,
Simțind că lăudatele reforme
Îmi cer să tac, îmi cer să mă predau.

Nu-l mai citesc pe Preda, n-am putere,
În vremea-aceasta-n care e uitat
Și cenzurat de maxima tăcere
A celor ce la crime s-au dedat.

Citat, din când în când, e Moromete,
Dat ca exemplu de țăran model
Ca apa rece pe țărani să-mbete
Considerându-l răzvrătit, rebel.

Delirul nesfârșit abia începe,
Autodefinindu-se reper
Celor ce vor, macăr acum, pricepe
Că drumurile oamenilor pier.

Cel mai iubit deja e doar sintagmă,
N-are mimic cu viața în comun,
Chiar și acei ce sunt cu el în tagmă
Indiferențe crase își impun.

Succintul fundamental

Cu mine ai să fii în orice viață
De câte ori va fi să te mai naști,
Vei trece nori de negură ori ceață
Ca faptei, prin trăiri, să te demaști.

Nici un motiv și nici o întâmplare
Nu va mai fi motiv de-ntârzieri,
Nici nu va sta ca semn de întrebare
Despre un mâine ce va trece-n ieri.

Mă vei dori, știind că ești dorită
De cel ce sunt același care-am fost,
Și îmi vei fi de-atâtea ori ispită
Dar niciodată fără de un rost.

Am să-ți tot fiu motiv de rătăcire
De nu-ți voi fi mereu un început,
Avându-ți dor aceeași amintire
De a trăi-n prezent un fost trecut.

Fiindu-ți totul, foarte clar, în minte,
Mereu, prin comparații, vei fugi,
În mod contrar ideilor succinte
Ce doar calvarul ți l-ar prelungi.

Dar și norocul îți va sta aproape
Atunci când în destin va fi să crezi,
Când ai să vrei să nu mai laşi să-ți scape
Ideea că prea mult te-ndatorezi.

Va fi cu totul altfel, dintr-o dată
Ce-ți va rămâne semn de calendar,
Reamintindu-ți cum a fost odată,
Când mi te-ai vrut, continuu, dar din dar.

În lumea asta-i dat să fii cu mine
Și-n viața asta, până la final,
Că-i dat să fiu nemuritor prin tine
Iar eu să-ți fiu motiv fundamental.09.01.21

Sens de contrafacere

Sensurile vieții curg, se scurg...
Mulți se duc, în grabă spre amurg,
Pașii, prin idei, și-i tot grăbesc,
Se gândesc mereu că-mbătrânesc...

Tinerii deja sunt prea bătrâni
Orișicât se dau pe ei stăpâni,
Fug, în căutare de plăceri,
Spre un mare, tainic, nicăieri.

Totul e real când e văzut,
Chiar și văzul e contrafăcut,
Prins în hora marii îndoieli
Pusă-n seama unor socoteli.

Visul e-acceptat ca simplu vis,
Ori ca alegoric compromis
Împletiri de gând rătăcitor
Ce se vrea gândirii sfidător.

Tot ce mișcă e văzut inert
Când, în treceri timpul e prea cert,
Și-n secundă abia mai încap
Viziuni de vis cu handicap.

Stelele sunt libere-n tăceri,
Ignorate-n umbre de-ncăperi,
Altfel sunt privirilor reper
Când se pierd și rătăcesc prin Cer.

Rătăcit și omul a ajuns,
Stă, în toate,chiar de el ascuns,
Totul e așa cum crede el,
Ca model își e mereu fidel.

Și, așa, se trec înspre amurg,
Cei ce cred că drumul își parcurg,
Cei ce cred că fi-va unul lung
Și vor ști că-n capăt îi ajung.